Cine e Zeița Namma / Mama cu chip de șarpe?

noiembrie 2026 · @Arthur B. Stoleru & Claude AI

Figurinele Ubaid, de la Ur până la Isis și Fecioara cu Pruncul

O statuetă misterioasă, cu capul alungit și ochii oblici, ține la sân un prunc, are mici umflături pe umeri, iar pe pântec un triunghi incizat în chevroane.

De aproape un secol, fotografia ei circulă sub nume ca „zeița-reptilă”, „mama cu cap de șarpe” sau „Nammu”. A fost făcută din lut acum aproximativ 6.000 de ani, în sudul Mesopotamiei, într-o lume care nu cunoștea încă scrisul.

Cine este ea? Ce spun arheologii, ce spun miturile și ce fir o leagă de Isis care-l alăptează pe Horus și de Fecioara cu Pruncul? Articolul de față încearcă să răspundă despărțind ce se știe de ce se presupune și de ce se poate citi doar ca simbol.

Ce sunt figurinele Ubaid

Cultura Ubaid (circa 5900–4000 î.Hr.) e cea mai veche civilizație a câmpiei dintre Tigru și Eufrat. E lumea primelor temple de la Eridu și a satelor de lut din care, peste un mileniu, se vor naște orașele sumeriene.

Figurinele de care vorbim au fost găsite doar în sudul Mesopotamiei: la Ur, Eridu, Uruk, Tell el-‘Oueili, Tello, al-‘Ubaid, Nippur și Tell Uqair. Primele au fost scoase la lumină de Henry Hall și Leonard Woolley în anii 1920. Arheologa Aurelie Daems a numărat 121 de figurine realiste publicate, de circa 15 cm: 79% feminine, 4% masculine, iar restul fără sex vizibil.

Toate seamănă între ele:

• trup foarte subțire, tânăr, aproape androgin, cu pieptul mic și talia îngustă;
• cap exagerat de alungit, cu ochi „ca boabele de cafea” și nas mare;
• bitum negru pe creștet, care redă părul sau o acoperitoare;
• puncte de vopsea sau pastile de lut pe umeri;
• picioare lungi, despărțite de o linie, terminate în vârf, astfel încât figurina nu poate sta în picioare singură.

Cea mai cunoscută, mama care alăptează, e de fapt o excepție. Există doar două asemenea figurine, ambele din mormintele de la Ur. Tipul obișnuit e o femeie tânără, cu mâinile pe șold sau pe piept. Există și un bărbat: o figurină de la Eridu, cu un cap înalt și conic, care ține la piept un fel de sceptru. A fost găsită în mormântul unei femei, singurul din cele 193 de morminte ale cimitirului care avea o figurină.

Șopârlă, șarpe sau om? Ce spun arheologii

În literatura de specialitate, figurinele sunt numite de mult „ofidiene”, adică „ca un șarpe”, din cauza capului, a ochilor și a umflăturilor luate drept solzi. Psihologul Erich Neumann vorbea de „natura lor de șarpe”. Unii cercetători de azi critică eticheta, iar Aurelie Daems în special. După ea, numele trimite căutarea spre lumea animalelor, unde figurinele poate n-au aparținut niciodată. Figurinele mai vechi din care derivă, cele din cultura Samarra din Mesopotamia centrală, au aceleași trăsături și n-au fost numite niciodată „șerpi”.

Cercetarea a propus trei explicații, care nu se exclud una pe alta:

1. Capul modelat. În Orientul Apropiat antic, oamenii își modelau capul copiilor în primii doi ani de viață, legându-l cu benzi. Practica e documentată pe schelete: întâi în Iran, la Ganj Dareh (circa 7500–6500 î.Hr.), apoi pe scară largă tocmai în lumea Ubaid, în mileniul al V-lea î.Hr. Antropologa Kirsi Lorentz arată că în toate seriile de schelete Ubaid care pot fi evaluate există cranii alungite astfel. Capul figurinei ar reproduce deci un cap omenesc modelat: un semn de neam, de rang sau de frumusețe, primit de la naștere.
2. Tatuaje și cicatrici. Încă din 1955, Woolley vedea în punctele de pe umeri tatuaje, făcute cu culoare sau prin cicatrici. Daems și Karina Croucher le citesc ca semne puse pe trup la trecerea dintr-o vârstă în alta.
3. Măști. Capul alungit și chipul neomenesc pot reda măști purtate la ceremonii.

Un detaliu tulburător: la Ur, morții erau îngropați întinși pe spate, cu mâinile pe bazin, exact în poziția figurinelor. Pe trupul unora s-a găsit pudră roșie de hematit, iar o figurină avea fața vopsită cu aceeași pudră. Daems crede că figurinele nu erau jucării (nu apar în mormintele copiilor) și nici portrete (sunt aproape identice). Ar fi aparținut unor oameni cu un rol aparte, poate „învățători, căpetenii, șamani sau preoți”, și au fost îngropate cu ei. Toate arată trecerea dintr-o stare în alta.

Un drum în timp și spațiu

Figurina Ubaid nu e singură. Același tip de imagine, femeia stilizată, cu chip-mască și trup decorat, apare în tot Neoliticul, de la Golful Persic până la Dunăre.

Kuweit. În 2025, o echipă kuweitiano-poloneză condusă de Agnieszka Szymczak a găsit la Bahra 1, o așezare Ubaid din nordul Kuweitului (circa 5500–4900 î.Hr.), un cap de figurină de același tip, cu ochi oblici, nas turtit și craniu alungit, făcut din lut adus din Mesopotamia. E primul din Golful Persic. Tot în Kuweit, la situl H3, au apărut labrete, podoabe purtate prin buza de jos: încă un semn al trupului modelat și împodobit.

Turcia. La Çatalhöyük (circa 6000 î.Hr.), femeia așezată pe un tron, cu mâinile pe două feline, a devenit imaginea-simbol a „Marii Mame” anatoliene (Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, Ankara). La Değirmentepe, un sit înrudit cu lumea Ubaid din sud-estul Turciei, 13 din 31 de copii îngropați aveau capul modelat cu benzi, la fel ca în Mesopotamia.

Egipt. În cultura Naqada (circa 3500 î.Hr.), femeia cu brațele ridicate în arc, numită de obicei „Doamna-pasăre” (Bird Lady, Muzeul din Brooklyn), are un chip ca un cioc, neomenesc, ca figurinele Ubaid descrise în anii 1920 drept „ca o pasăre”. Peste trei milenii, Egiptul va da lumii imaginea cea mai răspândită a mamei cu prunc: Isis care-l alăptează pe Horus, în mii de statuete de bronz din Epoca Târzie.

Vinča–Turdaș. În cultura Vinča (circa 5700–4500 î.Hr.), cu situri de la Belgrad până în Transilvania, inclusiv Turdaș și Tărtăria, figurinele au capete triunghiulare sau pentagonale, ca niște măști. La Uivar a fost găsită chiar o mască, iar la Liubcova o figurină ține o mască în mână. Și aici chipul e mai degrabă un chip ritual decât unul de om obișnuit.

Cucuteni. Cultura Cucuteni–Tripolie (circa 5500–2750 î.Hr., după alte cronologii 5800–3200 î.Hr.) s-a întins pe circa 350.000 km², în Moldova, Republica Moldova și Ucraina. A fost numită după satul Cucuteni de lângă Iași, unde Teodor Burada a observat primele cioburi în 1884. E contemporană cu lumea Ubaid, nu mai veche decât ea. Figurinele feminine au capete mici și stilizate, uneori găurite, iar trupul e acoperit de spirale și meandre incizate. Cel mai cunoscut ansamblu e „Sfatul zeițelor” de la Poduri (județul Bacău, faza Precucuteni): 21 de figurine și 13 scăunele, păstrate într-un vas. E o scenă, nu un idol izolat.

Femeia apare și pictată pe vase. Cel mai frumos exemplu e amfora de la Sofia (raionul Drochia, Republica Moldova), din faza Cucuteni B (prima jumătate a mileniului al IV-lea î.Hr.), păstrată la Muzeul Național de Istorie a Moldovei din Chișinău. Muzeul o numește „Amforă pictată cu reprezentarea Marii Zeițe – Posesoare de animale”: o Stăpână a Animalelor (Potnia Theron). Pe fondul deschis, pictată cu negru, o femeie subțire, cu capul mic și rotund și brațele ridicate, cu degetele răsfirate, stă între două spirale mari puse pe umerii vasului. De o parte și de alta a capului coboară linii triple, iar sub spirale stau două mici animale, simetrice. Trupul ei nu se termină în picioare, ci în două volute, citite uneori ca o coadă de pește sau de delfin: o zeiță-sirenă. Sus, două puncte negre fac din vasul întreg un chip. Și aici femeia e în vas și a vasului, ca la Vidra: recipientul e trupul ei, iar ea stă între cercurile cosmice. Prezentarea muzeului vorbește chiar despre „scene cosmologice, simboluri astrale, animale fantastice și divinități antropomorfe” pe ceramica Cucuteni.

Coada de pește leagă amfora de la Sofia de lumea apelor din acest articol: de Namma, apa-mamă, de Oannes, învățătorul-pește ieșit din mare, și, la trei milenii distanță, de Atargatis–Derceto, zeița-pește de la Ascalon (Diodor din Sicilia, II, 4). [Asemănare de imagine, fără legătură istorică dovedită.]

Gumelnița. La Dunărea de Jos, în cultura Gumelnița (mijlocul mileniului al V-lea î.Hr.), apar figurine de lut și de os cu trupul acoperit de incizii. Cea mai cunoscută e „Zeița de la Vidra”, un vas de lut în formă de femeie, înalt de circa 38 cm, descoperit de Dinu Rosetti în movila „Măgura” de la Vidra (Ilfov), în săpăturile din 1932–1934. Femeia nu are cap. Brațele subțiri urmează forma toartelor, mâinile sunt mari, iar trupul e acoperit de cercuri concentrice și triunghiuri incizate, puse pe locurile anatomice.

Se află la Muzeul Municipiului București. Muzeul o prezintă în cadrul civilizației Gumelnița, de acum circa 6.500 de ani; alte surse îi dau circa 7.000 de ani. Dacă la Ur chipul e exagerat, la Vidra lipsește cu totul: trupul-vas, plin de semne, devine el însuși mesajul. Ca și figurina Ubaid, femeia de la Vidra e un recipient: ea poartă ceva.

Hamangia. Cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea, numită după fostul sat Hamangia (azi Baia, județul Tulcea), s-a dezvoltat în mileniile VI–V î.Hr. Datările radiocarbon o plasează înainte de 4700 î.Hr. Mai mulți cercetători o leagă de o populație venită din Anatolia. Figurinele ei feminine sunt foarte stilizate: femei fără chip, așezate, cu șoldurile și sânii accentuați. Din necropola de la Cernavodă (circa 400 de morminte, cu morții întinși pe spate, ca la Ur) provine perechea cea mai cunoscută a preistoriei românești: „Gânditorul” și „Gânditoarea”, la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța. El stă pe un scăunel cu patru picioare, cu coatele pe genunchi și capul în mâini. Ea stă direct pe pământ, cu un genunchi ridicat, pe care își odihnește mâinile. Spre deosebire de figurinele obișnuite, capetele lor sunt modelate atent, cu nasul și ochii construiți în triunghiuri: un chip geometric, ca o mască, înrudit cu capetele din ultimele faze ale culturii Boian (tot de la Vidra). O ipoteză îi vede ca un zeu al vegetației și o zeiță a recoltei.

Dunărea de Jos ne arată astfel trei feluri de a trata chipul: lipsa lui (femeile Hamangia, Zeița de la Vidra), masca geometrică (Gânditorii) și chipul exagerat (figurinele Ubaid, capetele Vinča). Chipul sacru nu e chipul unui om anume.

De la mama de lut la Isis și Fecioara cu Pruncul

Mama care alăptează e una dintre cele mai vechi imagini ale omenirii, iar istoria ei poate fi urmărită pe documente în ultimele trei milenii.

În Egipt, Isis care-l alăptează pe Horus (Isis lactans) e mama zeiască prin excelență. Isis își ascunde fiul în mlaștinile Deltei, îl hrănește și îl apără până devine rege. Pentru egipteni, Isis era și o stea: Sopdet, Sirius, a cărei răsărire vestea Anul Nou și inundația. Textele Piramidelor vorbesc despre „Horus care este în Sothis”, adică fiul aflat în steaua-mamă.

Imaginea a trecut în lumea creștină. Cea mai veche reprezentare cunoscută a Fecioarei Maria, din catacomba Priscillei de la Roma (prima jumătate a secolului al III-lea), o arată ținând Pruncul în brațe. Lângă ei, un profet, probabil Balaam sau Isaia, arată spre o stea. Pentru Balaam, steaua trimite la profeția din Numeri 24:17: „O stea răsare din Iacov”. În Egiptul creștin, Maria care alăptează (Galaktotrophousa) apare în picturile coptice, iar Isis, ocrotitoarea marinarilor în lumea greco-romană (Isis Pelagia), lasă moștenire Fecioarei un rol pe care tradiția creștină îl va numi „Steaua Mării” (Stella Maris).

Atenție: între figurina de la Ur și Isis sunt aproape trei mii de ani, iar între Isis și catacomba Priscillei, încă unul. Nu e o linie istorică dovedită, cu un model transmis din mână în mână. E mai degrabă un arhetip care renaște: aceeași imagine, regăsită de fiecare cultură în felul ei.

Lectura simbolică: Mama apelor, steaua și trecerea

1. Mama apelor. Pe internet, figurina de la Ur e numită „Nammu”. Numele nu e scris pe ea (figurina e cu două milenii mai veche decât scrisul), dar alegerea are un temei poetic. În mitologia sumeriană, Namma (sau Nammu) e marea de dedesubt, apa de dinainte de început. Lista de zei An-Anum o numește „mama care a născut cerul și pământul”, iar numele ei se scrie cu semnul apelor adânci. În mitul Enki și Ninmah (corpusul sumerian de la Oxford, ETCSL 1.1.2), Namma este cea care îl trezește pe fiul ei, Enki, și îi cere să facă oameni. Enki îi răspunde: „Mama mea, făptura pe care ai gândit-o tu va veni cu adevărat la ființă”, iar ea frământă lutul și „aduce forma la ființă”. Mama apelor e mama omului de lut, iar figurinele sunt chiar oameni de lut. Și orașul Eridu, unde s-au găsit unele dintre ele, era orașul lui Enki și al apelor de dedesubt.

2. Șarpele. Chiar dacă „solzii” sunt de fapt tatuaje, citirea figurinei ca femeie-șarpe nu e întâmplătoare. În multe mitologii, șarpele e făptura apei, a pământului și a reînnoirii, pentru că își leapădă pielea. La dogonii din Mali, gemenii Nommo, ființele apei, sunt „jumătate om, jumătate șarpe”. În Mesopotamia, învățătorul Oannes iese din mare ca un om-pește. Femeia-șarpe e, simbolic, Mama care dă viață din adânc.

Șarpele nu e doar ființa apei, ci și paznicul vasului. La poporul akan din Ghana, clanul matriliniar Asona își povestește începutul astfel: strămoașa clanului păstra praf de aur într-un vas de aramă, iar un șarpe roșu s-a încolăcit în jurul vasului și n-a mai lăsat pe nimeni să se apropie. Într-o versiune, o cioară a ucis șarpele și a devenit animalul ocrotitor al clanului, iar șarpele roșu, tabuul lui. În cealaltă, mama a hotărât să scoată ea aurul pentru copiii ei, chiar dacă știa că va fi mușcată: a murit, dar nu înainte de a le da aurul. [Poveștile sunt culese de Gérard Pescheux, Le Royaume asante, și de Anthony Ephirim-Donkor, African Spirituality: On Becoming Ancestors (1997), citate după Kwame Adapa; de verificat în aceste cărți.] Mama, vasul și șarpele sunt aceleași trei figuri ca pe vasele de lut de la Vidra și Cucuteni, iar aici mama își dă viața ca să treacă bogăția, ca pe o lumină, copiilor ei.

Șarpele e și pântecul din care omul se naște a doua oară. Pe o cupă grecească pictată de Douris (circa 480–470 î.Hr., Muzeele Vaticanului), eroul Iason iese, moale și fără vlagă, din gura balaurului care păzea Lâna de Aur. Lâna atârnă în copac, iar Atena, cu bufnița în mână, veghează scena. Niciun text antic păstrat nu povestește episodul: pictorul a păstrat o variantă a mitului care altfel s-ar fi pierdut. Aceeași imagine, a omului care iese din gura șarpelui, devine peste aproape două milenii „biscione”, emblema familiei Visconti din Milano. Heraldiștii se ceartă și azi dacă șarpele înghite omul sau îl naște. La dogoni, înțeleptul Ogotemmêli povestea că Al Șaptelea Nommo, ființa apei, l-a înghițit pe strămoșul Lébé și l-a dat înapoi regenerat, într-un torent de apă (Marcel Griaule, Dieu d’eau, 1948). Înghițirea de către șarpe nu e moarte, ci trecere: aceeași pe care o sugerează, la Ur, figurina cu chip de șarpe pusă lângă mort.

3. Steaua deasupra mamei. De la Isis-Sopdet, steaua care poartă în ea lumina, la Fecioara din catacombă, sub steaua arătată de profet, mama cu prunc stă sub semnul unei stele. Steaua vestește, iar mama naște lumina. Pe Zodiac12.ro am urmărit acest fir în seria despre Sirius: steaua care răsare înaintea Soarelui și îl „naște” în fiecare an nou.

Și cerul își are mama cu copiii ei. În dicționarul limbii akan (twi) al misionarului J. G. Christaller, Pleiadele se numesc Aberewa na ne mma, „Bătrâna și copiii ei”, și Akoko-tan na ne mma, „Găina-mamă și puii ei” [după Kwame Adapa; de verificat în Christaller]. În folclorul românesc, aceleași stele sunt „Cloșca cu pui”. Steaua-mamă care își adună copiii în jurul ei e o imagine pe care popoare fără nicio legătură între ele au pus-o, fiecare, pe cer.

4. Trecerea. Poziția mortului este poziția figurinei, iar roșul de pe fețele lor e culoarea vieții de după moarte. În limbajul alchimiștilor, roșul este rubedo, ultima treaptă a lucrării, renașterea. Figurina subțire și tânără, așezată lângă mort, poate fi citită ca chipul celui care trece: un dublu care îl însoțește dintr-o lume în alta.

Ce nu putem spune

• Nu știm pe cine reprezintă figurinele. Nu au inscripții. „Nammu”, „zeița-mamă” și „reptila” sunt etichete moderne.
• Capul alungit are o explicație umană documentată: modelarea craniului în copilărie, atestată pe schelete. Întrebarea interesantă rămâne alta: după ce model își modelau oamenii copiii? Etnografia dă un răspuns surprinzător: în America de Sud, unele neamuri își modelau capul după forma muntelui lor sacru.
• Ipoteza „ființelor venite din cer”, larg răspândită în literatura alternativă, nu are până azi o dovadă fizică. O păstrăm ca întrebare deschisă, la nivelul mitului și al memoriei culturale. Miturile vechi vorbesc des despre învățători veniți de sus sau din ape, iar oamenii par să-și fi făcut, uneori, chipul după chipul celor pe care îi venerau.
• Asemănările dintre Ubaid, Vinča, Cucuteni și Egipt nu dovedesc o legătură istorică directă. Ele arată mai degrabă că oamenii Neoliticului, de la Golf la Dunăre, au căutat în același fel un chip pentru sacru: o femeie stilizată, cu fața ca o mască, cu trupul acoperit de semne.

Pentru cititorul care vrea să meargă mai departe

• Robert A. Carter și Graham Philip (ed.), Beyond the Ubaid (Oriental Institute, Chicago, 2010), disponibil gratuit în PDF; mai ales capitolele lui Aurelie Daems (figurinele „ofidiene”), Kirsi O. Lorentz (modelarea craniului) și Karina Croucher (trupul și identitatea).
• Leonard Woolley, Ur Excavations IV: The Early Periods (1955).
• Enki și Ninmah, traducerea engleză din Electronic Text Corpus of Sumerian Literature (Oxford), 1.1.2.
• Baza de date ORACC, Ancient Mesopotamian Gods and Goddesses, articolul „Namma”.
• Pentru Vinča și Cucuteni: lucrările lui Cristian Roman despre măștile din plastica Vinča și ale lui Dan Monah despre plastica Cucuteni.
• Pentru amfora de la Sofia: Muzeul Național de Istorie a Moldovei (Chișinău), sala „Epoca eneoliticului” (nationalmuseum.md); fotografie liberă: Wikimedia Commons, Cucuteni IMG 3675.JPG, autor Cristian Chiriță, licență CC BY-SA 3.0 (cu atribuire).
• Pentru numele akan ale stelelor: J. G. Christaller, A Dictionary of the Asante and Fante Language called Tshi (Twi) (ed. a 2-a, Basel, 1933).
• Pentru Hamangia: Dumitru Berciu, Cultura Hamangia (București, 1966).
• Pentru Zeița de la Vidra: Muzeul Municipiului București, expoziția „Civilizația Gumelnița. Viața în sud-estul României acum 6.500 de ani” (muzeulbucurestiului.ro).