Drumul sufletului către Centrul Roții Zodiac
· Arthur B. Stoleru & Claude AI
Seria „Zodiac” a lui Johfra Bosschart (1974–1975), citită simbolic
Pictorul olandez Johfra Bosschart a pictat zodiacul nu ca pe o galerie de caractere, ci ca pe un drum al sufletului în douăsprezece trepte. Seria Zodiac, lucrată în atelierul său din Franța în 1974–1975, pornește de la focul orb al Berbecului și se încheie în apele fără margini ale Peștilor.
Johfra (Franciscus Johannes Gijsbertus van den Berg, 1919–1998) a fost întemeietorul grupului „Meta-Realist”. Își descria pictura drept „suprarealism bazat pe studii de psihologie, religie, Biblie, astrologie, antichitate, magie, vrăjitorie, mitologie și ocultism”. Tablourile sale au circulat larg ca postere în anii ’70 și ’80 și au rămas printre cele mai cunoscute imagini ale zodiacului din secolul XX.
Fiecare pictură e construită ca o mică scenă de inițiere. În centru stă animalul sau figura semnului. În jur apar zeii planetei care îl guvernează, eroi din mitologie, arcane din Tarot, iar pe ramă, peceți magice și alchimice. Citite la rând, cele douăsprezece tablouri spun aceeași poveste din douăsprezece unghiuri: cum se transformă omul, de la instinct la spirit. Le parcurgem mai jos în ordinea zodiacului, cu o interpretare simbolică pentru fiecare.
Cele douăsprezece trepte, pe scurt
| Semn | Element · planetă | Imaginea-cheie la Johfra | Lecția treptei |
|---|---|---|---|
| Berbecul | foc · Marte | războinicul cu torța | focul trebuie îndreptat |
| Taurul | pământ · Venus | Europa pe taurul alb | materia devine frumusețe |
| Gemenii | aer · Mercur | perechea cu caduceul | unirea contrariilor |
| Racul | apă · Luna | Diana și Luna plină | memoria și originea |
| Leul | foc · Soarele | leul de lumină, inima încoronată | inima care dăruiește |
| Fecioara | pământ · Mercur | îngerul cu spicul și oul de lumină | materia care poartă lumina |
| Balanța | aer · Venus | inima pe talerul lui Maat | dreptatea inimii |
| Scorpionul | apă · Marte, Pluto | scorpionul, vulturul, potirul | moartea care transformă |
| Săgetătorul | foc · Jupiter | centaurul care țintește cerul | aspirația spre sens |
| Capricornul | pământ · Saturn | capra pe vârf, Cronos în peșteră | urcarea prin timp |
| Vărsătorul | aer · Saturn, Uranus | craniul-poartă și piramida de lumină | lumina dăruită tuturor |
| Peștii | apă · Jupiter, Neptun | peștii legați de o funie de stele | întoarcerea în Tot |
Berbecul: focul care începe
Un războinic cu coif înaripat și scut cu cap de leu își face drum cu torța aprinsă printre ruine și vulcani, iar berbecul sare înaintea lui. E focul lui Marte, prima scânteie a anului zodiacal: impulsul pur de a începe, de a exista, de a merge înainte. Dar e un foc orb. În urma lui rămân ziduri prăbușite, iar chipul războinicului e strâmbat de un strigăt. Johfra așază în fundal cele două răspunsuri la acest foc. Pe de o parte, magul de la altar, cu uneltele celor patru elemente, amintește de Magicianul din Tarot (arcana I): voința care știe ce face. Pe de altă parte, o femeie cu ochii legați ține în palme o flacără mică și liniștită: credința care merge fără să vadă. Șopârla din colț, vechi simbol al salamandrei care trăiește în foc, închide tabloul. Lecția Berbecului: focul nu trebuie stins, ci îndreptat. Curajul devine forță abia când are o țintă.
Taurul: frumusețea care îmblânzește
În Taur, focul Berbecului se așază în pământ. Peisajul e o grădină mediteraneană cu chiparoși și râuri, iar în centru Europa stă pe taurul alb al lui Zeus și ridică o lampă aprinsă. Taurul poartă o ghirlandă de trandafiri, iar Eros îl conduce cu doi porumbei, păsările lui Venus, planeta semnului. Jos, războinicul din tabloul precedent doarme cu armura pe el, în timp ce doi copii îi iau coiful și sabia: e Marte îmblânzit de Venus, forța care se odihnește în frumusețe. În fundal, o preoteasă stă între două coloane, ca Papesa din Tarot (arcana II), păzitoarea tainelor naturii. Pe cer strălucește o stea, poate Aldebaran, „ochiul Taurului”. Taurul e semnul materiei care rodește: trupul, simțurile, gustul pentru frumos. Johfra arată că materia nu e o închisoare, ci locul în care iubirea devine formă și lumina poate fi purtată, ca flacăra din lampa Europei.
Gemenii: unirea contrariilor
Gemenii sunt, la Johfra, cel mai alchimic dintre tablouri. O femeie și un bărbat stau față în față și țin împreună caduceul lui Hermes, toiagul înaripat în jurul căruia se încolăcesc doi șerpi, unul albastru și unul roșu. Tot tabloul e împărțit în două. Stânga e partea Lunii: o coloană neagră cu Luna în vârf, un balaur albastru, un inorog și un înger care toarnă apă dintr-un vas în altul. Dreapta e partea Soarelui: o coloană roșie cu Soarele, un balaur roșu, un leu și un tânăr călător, Nebunul din Tarot. Sus, cei doi sunt deja contopiți într-o singură făptură, între doi vulturi și doi balauri, cu un foc aprins între ei: este Rebis-ul alchimiștilor, „lucrul dublu” născut din nunta Soarelui cu Luna. Jos, o maimuță ține globul Pământului: e animalul lui Thoth, zeul egiptean al scrisului și al științei. Gemenii sunt semnul lui Mercur, al minții care leagă și al dialogului. Tabloul spune că adevărata lor menire nu e să aleagă între două fețe, ci să le unească.
Racul: mama, memoria și apele
Racul e primul semn de apă și casa Lunii, iar Johfra îl pictează ca pe o ființă care își poartă locuința în spinare. Un rac uriaș, cu carapacea în formă de cochilie, stă pe un cufăr la marginea mării, cu cleștii ridicați spre cer. Deasupra lui, Diana, zeița Lunii, trage cu arcul spre Luna plină. Pe malul de jos, din rădăcini și stânci ies mâini care strâng perle, inele și bijuterii: memoria, atașamentul, nevoia de a păstra. O stridie deschisă arată perla, comoara născută din rană. Pe ramă apar simbolurile celor patru culori ale Tarotului, cupa, sabia, bagheta și pentagrama, alături de un ankh, crucea egipteană a vieții. Racul e semnul mamei, al familiei și al trecutului. În tradiția neoplatonică (Porfir, Macrobius) el e și „poarta oamenilor”, pe unde sufletele coboară din cer în trup. Racul ne amintește de unde venim și ce purtăm cu noi.
Leul: Soarele și inima
Tabloul Leului e aproape în întregime lumină. Pe cer se ridică un leu făcut din razele Soarelui, cu laba ridicată și gura deschisă, iar deasupra lui strălucește o inimă încoronată. Leul e casa Soarelui, iar în astrologia medicală guvernează inima: Johfra unește cele două într-o singură imagine. Jos, în stânga, Apollo, zeul luminii și al artelor, cântă la liră lângă florile-soarelui. În dreapta, Heracle se luptă cu leul din Nemeea, prima dintre cele douăsprezece munci. Lumina leonină are deci două fețe: creația care strălucește și forța sălbatică ce trebuie biruită. Leul e semnul eului, al inimii generoase și al dorinței de a străluci. Pericolul lui e orgoliul, puterea lui e dăruirea. În epoca greco-romană, răsăritul stelei Sirius cădea aproape de intrarea Soarelui în Leu; de aici legătura Leului cu „zilele câinelui”, canicula, momentul în care lumina anului e la apogeu. Astăzi, din cauza precesiei, Sirius răsare în Egipt abia la început de august.
Fecioara: purtătoarea luminii
Fecioara e, la Johfra, un înger cu aripi verzi care plutește deasupra câmpului. Într-o mână ține un spic de grâu, în cealaltă un ou de lumină, iar deasupra capului îi strălucește o stea. Spicul trimite la Spica, cea mai strălucitoare stea a constelației, al cărei nume înseamnă chiar „spicul”, și la Demetra, zeița recoltei. Oul e lumea încă nenăscută, pe care Fecioara o poartă în ea. Sus, un zeu înaripat, Hermes-Mercur, planeta semnului, se avântă spre o galaxie în spirală, iar sub galaxie se deschide un templu. În colțuri apar animalele lui Thoth, ibisul și maimuța, și cele patru viețăți ale tradiției biblice: omul, taurul, leul și vulturul. Fecioara nu e doar semnul ordinii și al muncii migaloase. Johfra o arată ca pe Sophia, înțelepciunea, materia curățată care a devenit vasul luminii. Recolta ei nu e doar grâul, ci lumina care se va naște.
Balanța: judecata inimii
Balanța lui Johfra se petrece în cer, într-un vârtej de nori. Thoth, zeul cu cap de ibis, și o zeiță cu coarne de vacă și cu o stea în disc deasupra capului, Hathor sau Isis, țin între ei o balanță. Pe un taler stă pana zeiței Maat, adevărul, pe celălalt inima omului: e scena judecății sufletului din Cartea morților, unde inima trebuie să fie ușoară ca pana. Sub balanță arde o flacără ținută în două palme. Deasupra, Soarele și Luna sunt legate de un 8 culcat, semnul infinitului. Jos, doi sfincși înaripați, unul bărbat și unul femeie, stau pe o pardoseală în carouri albe și negre și țin între ei un cub transparent din care crește un trandafir. Balanța e semnul lui Venus, al echilibrului și al relației. Johfra arată că echilibrul adevărat nu e o simplă armonie, ci dreptate: luminile și umbrele se cântăresc, iar inima trebuie să fie cinstită. Zeița cu steaua deasupra capului e foarte aproape de chipul lui Isis-Sopdet, steaua Sirius a egiptenilor.
Scorpionul: moartea care transformă
Scorpionul e cel mai întunecat și, în același timp, cel mai plin de speranță dintre tablouri. Un scorpion roșu uriaș stă pe o movilă, deasupra lui zboară un vultur, iar în depărtare un om stă în meditație: sunt cele trei trepte ale semnului, instinctul care înțeapă, înălțarea și spiritul. În stânga, Sfântul Gheorghe ucide balaurul: lupta cu propria natură de jos. Într-o peșteră, un copil ține în brațe un craniu, iar în cealaltă strălucește un potir de aur. Nașterea și moartea stau alături, iar ținta drumului e Graalul. În apa de jos se oglindește un dodecaedru cu semnul Scorpionului. La Platon (Timaios), corpul cu douăsprezece fețe e cel folosit pentru întregul univers. Scorpionul e semnul morții, al sexualității și al transformării, guvernat de Marte și Pluto. În anul alchimic al lui Armand Barbault el e putrefacția, „negrul” operei. Johfra arată ce urmează după acest negru: vulturul care se ridică și potirul care strălucește. Scorpionul nu e sfârșitul, ci poarta transformării.
Săgetătorul: săgeata spre înalt
După trecerea prin întuneric, privirea se ridică. Pe o stâncă se înalță centaurul, jumătate om, jumătate cal, cu o blană de țap pe umeri, și trage cu arcul spre Zeus, care stă în nori și îi întinde mâna. Jupiter, planeta semnului, e chiar ținta săgeții. Centaurul e omul încă legat de natura lui animală, dar întors cu tot trupul spre cer: aspirația, credința, setea de sens. Blana de țap îl leagă deja de Capricornul care urmează. Jos, un pustnic cu felinar merge pe drum, ca în arcana IX a Tarotului: căutarea răbdătoare a adevărului. Un inorog odihnit și duhuri verzi ale naturii înconjoară o poartă în stâncă, pe care sunt desenate o cruce și o săgeată. Săgetătorul e semnul călătoriei, al filosofiei și al religiei. Lecția lui e că nu ajunge să țințești sus: săgeata trebuie să plece din om, cu tot ce e el, animal și spirit deodată.
Capricornul: muntele și timpul
Capricornul e muntele. Pe cel mai înalt vârf, sub o boltă de peșteră deschisă spre lumină, stă capra sălbatică, liniștită, cu coarnele lungi întoarse spre cer. Sub ea, într-o peșteră săpată în stâncă, șade un bătrân slab cu clepsidra și coasa: e Saturn-Cronos, stăpânul semnului, zeul timpului și al limitei. În jur, copii se cățară pe stânci, iar un om gol se ridică și își întinde brațele spre lumină. Într-un colț, un copil ține un șarpe; în altul se zărește un crocodil. Capricornul e semnul muncii grele, al răbdării și al structurii, al lucrurilor care se construiesc în timp. Pentru Porfir și Macrobius el e „poarta zeilor”, pe unde sufletele urcă înapoi spre cer. E perechea Racului, „poarta oamenilor”: prin unul coborâm în lume, prin celălalt ieșim din ea. Johfra arată că drumul spre vârf trece pe lângă Saturn: timpul și limita sunt chiar treptele urcării.
Vărsătorul: apa care trezește
În Vărsător, un bărbat puternic, înfășurat într-un văl albastru, înclină un ulcior, iar apa curge în vârtejuri și face să crească un șir de lotuși, florile trezirii. Deasupra strălucește un soare cu chip omenesc, înconjurat de un curcubeu: lumina care privește și zâmbește. În stânga se ridică un craniu uriaș care e, de fapt, o poartă. Printre fălcile lui trece un drum, iar dincolo de el strălucește o piramidă de lumină. Un om mic merge pe acel drum. În colțurile de sus sunt semnele lui Uranus și Saturn, cele două planete ale semnului. Vărsătorul e semnul cunoașterii împărțite tuturor, al libertății și al viitorului. Mesajul tabloului e că spre lumină se ajunge trecând prin moarte, prin renunțarea la vechiul eu. Apa nu e păstrată în ulcior, ci vărsată: ce primești trebuie dat mai departe. Pentru Ceasul Cosmic, tabloul e și imaginea Erei Vărsătorului, în care intrăm acum.
Peștii: dizolvarea în tot
Ultimul tablou coboară pe fundul mării. Printre corali roz și anemone stă un bătrân cu părul și barba lungi, ca un zeu al oceanului, Neptun, și ține la piept doi pești, unul roșu și unul albastru, întorși în sensuri opuse. Ei sunt legați de o panglică înstelată, ca în constelația reală, unde cei doi pești sunt uniți de o funie cu nodul în steaua Alrescha. În colțurile de sus apar semnele lui Neptun și Jupiter, planetele semnului. Chipul bătrânului e obosit și blând: e cel care a străbătut tot zodiacul și acum se întoarce în apă, de unde a venit viața. Peștii sunt semnul compasiunii, al visului și al topirii granițelor dintre eu și lume. Cei doi pești, unul care coboară și unul care urcă, sunt sufletul împărțit între materie și spirit, ținut împreună de o funie de stele. E și Era Peștilor, cele circa două mii de ani care se încheie acum, înainte de Vărsător.
De la foc la ocean
Privite împreună, cele douăsprezece tablouri alcătuiesc un singur drum. Începe cu focul orb al Berbecului, trece prin materia îmblânzită a Taurului și ajunge, în Gemeni, la prima mare lecție: unirea contrariilor, Soarele cu Luna. Urmează coborârea în suflet: mama și memoria Racului, inima solară a Leului, Fecioara care poartă lumina, Balanța care cântărește inima. Prin Scorpion drumul trece prin moarte, apoi se ridică: săgeata Săgetătorului, muntele Capricornului, poarta de lumină a Vărsătorului. La sfârșit, Peștii întorc totul în oceanul din care a pornit.
Aceasta e și ideea pe care se sprijină Ceasul Cosmic de pe Zodiac12.ro: semnele nu sunt etichete de caracter, ci trepte ale unei singure călătorii, pe care fiecare om o parcurge în felul lui, iar umanitatea o parcurge în erele Marelui An.
Omul în mijlocul roții
O altă imagine a zodiacului, atribuită tot lui Johfra, adună cele douăsprezece trepte într-o singură privire. În centru stă un om cu brațele și picioarele desfăcute, ca în desenul Omului Vitruvian al lui Leonardo, înscris într-un cerc împărțit în culori. Pe frunte are un semn, iar pe piept un triunghi de lumină. În jurul cercului, fiecare semn își are piatra prețioasă, încadrată de florile lui. Mai în afară, cele douăsprezece figuri ale zodiacului, Berbecul, Taurul, Gemenii și celelalte, își țin fiecare semnul planetei care le guvernează. Imaginea e chiar ideea veche a omului-zodiac (melothesia): fiecare semn are o culoare, o piatră, o floare și o parte a trupului, iar omul e locul în care toate se adună. Dacă tablourile seriei arată drumul pas cu pas, această imagine arată ținta lui: omul așezat în mijlocul roții, care le cuprinde pe toate.
Centrul Roții
O roată are două părți care se mișcă diferit. Janta aleargă și trece mereu prin aceleași puncte, sus și jos, în timp ce butucul din mijloc stă nemișcat, deși toată roata se învârte în jurul lui. Zodiacul e o astfel de roată. A trăi doar pe jantă înseamnă a trece de la un semn la altul, de la avânt la oboseală și de la bătrânețe la o nouă naștere, fără sfârșit. Centrul Roții e locul din care toate cele douăsprezece trepte se văd deodată, fără să mai fii purtat de ele. Drumul sufletului nu e doar ocolul roții, ci spirala care se strânge spre acest mijloc.
Tradițiile lumii i-au dat acestui punct multe nume. Grecii vorbeau de omphalos, „buricul lumii”, piatra de la Delfi care marca centrul pământului; iar Athanasius Kircher așază centrul lumii în buricul omului, ca Leonardo în desenul Omului Vitruvian. Indienii numesc nabhi, „buricul” sau butucul roții, iar unii autori moderni vorbesc despre Vishnunabhi, „buricul lui Vishnu”, un centru cosmic în jurul căruia se rotește Marele An. Tao Te Ching (cap. 11) spune că treizeci de spițe se întâlnesc într-un singur butuc, iar golul din mijlocul lui face roata folositoare. În Tarot, Roata Norocului (arcana X) arată figuri care urcă și coboară pe margine, în timp ce înțeleptul, ca la Boethius, se mută de pe jantă spre butuc, unde norocul nu-l mai atinge. Pe cer, centrul e polul, punctul fix în jurul căruia se rotesc stelele; în sufism, sfântul desăvârșit se numește qutb, „polul”. Teologii medievali vorbeau despre un Dumnezeu al cărui centru e peste tot și a cărui circumferință nu e nicăieri, iar poetul T. S. Eliot l-a numit „punctul nemișcat al lumii care se rotește”. Toate aceste nume spun același lucru: în mijlocul mișcării există un loc al liniștii, iar acel loc nu e afară, în cer, ci în om. A ajunge la Centrul Roții înseamnă să trăiești toate cele douăsprezece semne fără să fii prizonierul niciunuia.
Notă despre imagini: tablourile lui Johfra Bosschart sunt protejate de drepturi de autor. Le-am descris și interpretat aici; pentru a le vedea, trimitem la prezentarea seriei de pe Door of Perception. Interpretările de mai sus sunt lecturi simbolice ale autorilor articolului.
Surse
- Johfra Bosschart: Zodiac Paintings, Door of Perception, 2018
- Porfir, Peștera nimfelor 21–24; Macrobius, Comentariu la Visul lui Scipio I, 12 (porțile Racului și Capricornului)
- Platon, Timaios 55c (dodecaedrul)
- Cartea morților, cap. 125 (judecata inimii)
- Armand Barbault, L’Or du millième matin (1969) (anul alchimic)
- Tao Te Ching, cap. 11 (butucul și cele treizeci de spițe); Boethius, Consolarea filosofiei II (roata Fortunei) și IV.6 (centrul cercurilor)
- Cartea celor 24 de filosofi (sec. XII), definiția II: Dumnezeu ca sferă al cărei centru e peste tot și a cărei circumferință nu e nicăieri
- T. S. Eliot, Burnt Norton (1936), din Patru cvartete („punctul nemișcat al lumii care se rotește”)
- Athanasius Kircher, Ars Magna Lucis et Umbrae (1646), planșa Sciathericon (buricul ca centru al lumii); Walter Cruttenden, Lost Star of Myth and Time (2006), cap. 6 (Vishnunabhi)
