Platon și Cerul: Fiecare suflet, o stea!
· @Arthur-Bogdan Stoleru & Claude AI
Cu aproape 2.400 de ani în urmă, Platon a scris că fiecare suflet are o stea și că sufletul care trăiește bine se întoarce acolo. Fraza stă în Timaios, un dialog despre facerea lumii, și e poate cea mai veche formulare occidentală a ideii că omul vine din cer și se întoarce în cer.
Am recitit Timaios și Critias în ediția românească din Opere VII (Editura Științifică, 1993), cu traducerea, lămuririle și notele lui Cătălin Partenie, plus câteva pasaje din Philebos, în traducerea lui Andrei Cornea. Cei mai mulți cititori caută în aceste dialoguri Atlantida. Atlantida e acolo, dar e doar una dintre poveștile pe care Platon le spune despre cer.
Articolul urmează șase fire, de la cer spre om: preoții egipteni și catastrofele scrise în mersul astrelor; steaua fiecărui suflet; zeii care se văd și zeii care nu se arată; chora, „mama” dinainte de început; Atlantida, o cetate în formă de soare; și darul cunoașterii, venit de la zei prin „vreun Prometeu”.
Citatele sunt din ediția românească. Trimiterile după nume și număr (de exemplu Timaios 41d) folosesc numerotarea de pe marginea paginilor, aceeași în toate edițiile, ca să poată fi găsite în orice traducere.
„Voi, grecii, sunteți mereu copii”: preoții din Sais
Povestea începe în Egipt, la Sais, în Delta Nilului. Orașul avea ca ocrotitoare o zeiță numită în egipteana veche Neith, pe care grecii o socoteau aceeași cu Atena (Timaios 21e). Acolo ajunge Solon, legiuitorul atenian, și încearcă să-i impresioneze pe preoți cu cele mai vechi povești grecești. Un preot foarte bătrân îl oprește:
„Solon, Solon, voi grecii sunteți mereu copii; nu există grec bătrân.” (22b)
Grecii sunt „copii” pentru că își pierd mereu memoria. Lumea a trecut prin multe distrugeri, „cele mai importante prin foc și prin apă”. După fiecare, scapă doar păstorii din munți, care nu știu să scrie, iar popoarele o iau de la capăt „ca niște tineri”. Egiptul a fost ferit de Nil, iar preoții au păstrat totul în scris, în temple (22c–23b). „Voi nu vă amintiți decât de un singur potop, deși au fost mai multe.” În Critias (112a), Platon pomenește chiar al treilea potop dinaintea celui al lui Deucalion.
Catastrofele scrise pe cer
Preotul explică și de unde vin aceste distrugeri. Mitul lui Phaethon, fiul Soarelui care a pierdut frâiele carului și a ars pământul, are un sâmbure adevărat:
„La intervale mari de timp are loc o deviație a corpurilor cerești ce se mișcă în jurul Pământului, iar toate de pe Pământ pier într-un mare incendiu.” (22c–d)
Cuvântul grecesc pentru „deviație”, parallaxis, e foarte rar. După Luc Brisson, citat de Partenie, el desemnează „un fenomen astronomic care se produce la intervale regulate și care face parte din cursul firesc al lumii, chiar dacă provoacă catastrofe pe Pământ”. Pentru Platon, deci, istoria omenirii are un ritm, iar ritmul acesta se citește pe cer.
Tot în Timaios apare și Marele An. Platon spune că „numărul perfect al timpului umple anul perfect” atunci când toate cele opt mișcări circulare ale cerului se întorc în același timp la punctul de plecare (39d). E ideea unui ciclu cosmic care cuprinde toate ciclurile mai mici, ziua, luna, anul. Mai târziu, ea s-a legat de precesie și de erele astrologice, cele pe care le numărăm azi în jur de 2.160 de ani fiecare.
În Critias, războiul dintre Atena și Atlantida e pus cu nouă mii de ani în urmă (Critias 108e). Numărat de la vremea lui Platon, asta duce în jurul anului 9300 î.Hr. Data e simbolică, dar cade aproape de sfârșitul ultimei glaciațiuni, când clima Pământului s-a schimbat brusc și nivelul mărilor a crescut cu zeci de metri. E o coincidență frumoasă și trebuie lăsată așa, ca o întrebare.
Fiecare suflet, o stea
Cel mai important pasaj pentru un cititor de astrologie e în Timaios 41d–42b. După ce a făcut sufletul lumii, Demiurgul, meșterul care dă formă universului, face și sufletele oamenilor:
„A divizat [amestecul] în atâtea suflete câte astre erau și le-a distribuit, fiecare suflet fiecărui astru. Pe urmă, le-a așezat pe fiecare în câte un astru, ca în niște care. Apoi le-a arătat natura întregului și le-a dezvăluit legile destinului lor.”
Și mai departe: cel care „va trăi frumos” își va încheia drumul întorcându-se „în sălașul astrului hărăzit lui” și va avea „o viață fericită și de același fel cu cea a stelei sale” (42b).
Sunt aici trei idei care au trăit apoi două mii de ani în astrologie și în ezoterismul occidental:
- sufletul vine dintr-o stea, deci are o patrie cerească;
- sufletul și-a văzut destinul înainte să se nască, când steaua „i-a arătat natura întregului”;
- viața e un drum de întoarcere în acea stea.
Platon nu numește nicio stea anume. Nu spune „Sirius” sau „Polara”. Spune doar că fiecare are una. Ideea de „steaua mea”, pe care o rostim azi fără să ne gândim, are aici una dintre rădăcinile ei scrise.
Tot în Timaios, Pământul e numit „doica noastră” și „paznic și făuritor al nopții și al zilei” (40c), iar Soarele e „o lumină” aprinsă de Demiurg „ca să lumineze cât mai bine întregul cer” (39b). Vederea, spune Platon, ne-a fost dată ca să privim mișcările cerului și să îndreptăm după ele mișcările, mai tulburi, din noi (47b–c). Armonia și ritmul, darurile Muzelor, au același rost: să aducă sufletului „deplină ordine și consonanță” (47d).
Zeii care se văd și zeii care nu se arată
În același loc, Platon face o deosebire care merită reținută. Există zei „care se rotesc sub ochii noștri” și zei „care nu se arată decât atunci când vor” (41a). Primii sunt astrele, făcute „în cea mai mare parte din foc, ca să fie cele mai strălucitoare și cele mai frumoase la vedere” (40a). Ceilalți rămân ascunși.
Proclus, neoplatonicul care a comentat Timaios opt sute de ani mai târziu, a numit cele două feluri de zei mundani, care au trup, și supramundani, fără trup (n. 89 a lui Partenie). Cerul are deci două fețe: una care se vede și una care doar se bănuiește. Când astrele se acoperă și apoi „se arată din nou”, ele dau „spaime și semne celor care nu sunt în stare să calculeze” (40c–d). Cine știe mersul cerului nu se teme. Cine nu-l știe vede în el prevestiri.
La Sais, în templul lui Neith, se spunea că era scrisă o inscripție: „Eu sunt tot ce a fost, este și va fi, și nimeni dintre muritori nu mi-a ridicat vălul.” Proclus, comentând exact pasajul din Timaios despre Sais, adaugă urmarea ei: „Rodul pe care l-am născut este Soarele.” Zeița acoperită cu văl, pe care grecii o identificau cu Isis, e mama Soarelui. Lumina pe care o vedem vine dintr-o sursă pe care n-o vedem.
Chora: Mama dinainte de început
La jumătatea dialogului, Platon se oprește și spune că trebuie să înceapă din nou. Până atunci vorbise despre două lucruri: modelul veșnic, care se gândește, și copia lui, lumea care se vede și se schimbă. Acum are nevoie de un al treilea, „dificil și obscur”:
„Ea este receptacolul oricărei deveniri, fiind un fel de doică a ei.” (49a)
Numele grecesc e chora, „loc”, „spațiu”. Platon îi mai spune „mamă”: „putem cu drept cuvânt compara receptacolul cu o mamă, modelul cu un tată, iar natura intermediară dintre ele cu vlăstarul lor” (50d). Lumea văzută e copilul dintre ceea ce gândim și ceea ce primește.
Ce e această mamă? Platon o descrie mai ales prin ce nu este. Nu e pământ, apă, aer sau foc. E „o realitate invizibilă și fără formă, atotprimitoare” (51a), ca uleiul fără miros în care parfumierii pun miresmele. Primește toate formele, dar nu păstrează niciuna; ca aurul din care un meșter toarnă mereu alte figuri, la întrebarea „ce este?” singurul răspuns sigur e „aur” (50a–b).
Și mai departe, una dintre cele mai ciudate fraze din toată filosofia greacă:
„El este de bună seamă cel pe care îl vedem ca într-un vis, atunci când spunem că tot ceea ce există trebuie neapărat să se afle într-un anume loc.” (52b)
Chora nu se vede cu ochii și nu se gândește limpede. Se prinde „printr-un fel de raționament hibrid”, ca în vis. Și e foarte veche: „ființa, locul și devenirea există dinainte de a se naște cerul” (52d).
Cum lucrează această mamă? Platon dă o imagine de la țară. Doica devenirii, „umezită, aprinsă”, plină de forțe neechilibrate, se clătina și clătina tot ce era în ea, „întocmai ca atunci când spicele sunt scuturate și vânturate de vânturătoare”: ce e greu cade într-o parte, ce e ușor în alta (52e–53a). Așa s-au despărțit elementele, înainte ca lumea să aibă ordine.
Cătălin Partenie, citindu-l pe Derrida, numește chora „o pre-origine, situată dincolo de origine”. Platon însuși tace aici despre ce e mai înalt: despre „principiile și mai înalte”, spune el, „doar zeul le știe și, dintre oameni, numai cei îndrăgiți de el” (53d). Unii cercetători văd în astfel de fraze urma unei „doctrine nescrise”, pe care Platon o preda doar discipolilor apropiați.
Pentru cine citește simbolurile, chora e o figură cunoscută sub multe nume: Noaptea din care se naște lumina, apele primordiale, materia primă a alchimiștilor, vălul lui Isis. E Mama nevăzută din spatele lucrurilor văzute. Platon e primul care îi dă un loc într-o explicație rațională a lumii, și o face cu prudență: numește totul „mit verosimil”.
Atlantida: o cetate în formă de soare
Preoții din Sais îi povestesc lui Solon despre o insulă „mai mare decât Libya și Asia la un loc”, aflată dincolo de Coloanele lui Heracles, adică de strâmtoarea Gibraltar. Regii ei stăpâneau și alte insule, Africa de Nord până la Egipt și Europa până în Italia. Atena i-a înfrânt. Apoi, „într-o singură zi și în crâncena noapte ce i-a urmat”, cutremure și inundații au înghițit armata atenienilor, iar „insula Atlantidei a pierit, scufundându-se în mare” (Timaios 25c–d).
Cum s-a născut neamul regilor. Zeii și-au împărțit pământul prin tragere la sorți, iar lui Poseidon i-a revenit Atlantida. Pe insulă locuia Euenor, „unul dintre cei născuți acolo, la început, din pământ”, cu fiica lui, Cleito. Poseidon s-a unit cu ea și a înconjurat colina cu inele de pământ și de apă, „pornind din mijlocul insulei”, și a scos din adânc două izvoare, unul cald și unul rece (Critias 113c–e). Au avut cinci perechi de gemeni; primul născut, Atlas, a fost rege peste ceilalți, iar de la el vin numele insulei și al Oceanului Atlantic (114a–b).
Cum arăta cetatea. Platon o descrie cu măsurători precise: o insulă centrală cu diametrul de cinci stadii, înconjurată de cercuri alternative de apă și de pământ, cu poduri și un canal drept spre mare (115c–116a). Desenată, cetatea arată ca semnul ☉: un punct în mijlocul unor cercuri. Zidurile cresc spre centru în trei metale: arămă la exterior, cositor mai înăuntru și, în jurul acropolei, oricalc, „ce lucea ca focul” (116b–c). Piatra lor era „albă, neagră și roșie” (în traducerea românească, „galbenă”; în greacă și în traducerile engleze, roșie): chiar culorile prin care trece, la alchimiști, Marea Operă.
Și ce era în centru? Nu palatul, ci originea:
„În centru, chiar în locul în care neamul celor zece regi a fost zămislit și născut, era un templu înconjurat de un zid de aur, pe care nu era voie să-l treci; acel templu era închinat lui Poseidon și Cleito.” (116c)
Alături, templul lui Poseidon, îmbrăcat în argint, aur, fildeș și oricalc, cu statuia zeului în carul tras de șase cai înaripați, înconjurat de o sută de Nereide pe delfini (116d–e). În mijlocul cercurilor stă locul de unde a început totul, închis și păzit. E aceeași formă ca a roții zodiacului cu centrul ei.
Decăderea. Regii au fost buni „atâta vreme cât moștenirea lăsată de zeu în sufletele lor s-a păstrat”. Când „partea divină din ei a început să fie cuprinsă de slăbiciune, din cauza desei amestecări cu ceea ce este muritor”, au devenit lacomi de putere. Zeus, „al cărui ochi nu poate fi înșelat”, îi adună pe zei în sălașul său „din miezul lumii” și le spune… și aici textul se oprește (121a–c). Critias a rămas neterminat.
Mit sau istorie?
Disputa e veche de două mii trei sute de ani. Aristotel ar fi spus, după Strabon, că „cel care a inventat-o a și făcut-o să dispară”; în schimb Crantor, Poseidonios și Proclus au crezut-o istorie. În secolul XX s-au căutat modele reale: un ținut scufundat la vest de Gibraltar, Cartagina, sau Creta minoică, lovită de erupția vulcanului de la Thera, în jurul anului 1500 î.Hr. Despre Atlantida s-au scris peste 20.000 de titluri.
Cătălin Partenie propune altă lectură. Pentru Platon, povestea e „un pretext pentru idee”: vechea Atenă întruchipează cetatea rațiunii, iar Atlantida, cetatea care și-a pierdut-o. Platon a vrut ca ideea să aibă „ponderea existenței istorice” și, dacă ne uităm la „delirul tuturor celor ce au navigat în căutarea Atlantidei”, a reușit pe deplin. Partenie citează o imagine a filosofului spaniol Julián Marías: când îți arăt ceva cu degetul, nu te uita la deget.
Ce rămâne, oricum am citi-o, e structura: un neam de origine divină, o cetate construită după forma cerului, o decădere prin pierderea măsurii, o judecată de sus și o pieire prin apă. Aceeași schemă apare și în alte tradiții, de la potopul biblic la poveștile despre „fiii lui Dumnezeu” care s-au unit cu „fiicele oamenilor”. Platon o pune pe hârtie cel mai limpede.
Zeii care conduc prin convingere
Cum se poartă zeii cu oamenii? În Critias, Platon dă un răspuns surprinzător de blând. După ce și-au împărțit pământul, zeii „ne-au crescut ca pe o turmă”, așa cum fac păstorii, dar „nu s-au folosit de forța trupurilor lor”. S-au așezat „la pupă”, la cârmă, și ne-au condus sufletul „folosindu-se de persuasiune ca de o cârmă” (109b–c).
Aceeași idee stă în miezul lui Timaios: lumea s-a născut pentru că rațiunea „a convins necesitatea să îndrepte cea mai mare parte a lucrurilor… spre ceea ce este cel mai bun” (48a). Ordinea cosmică nu e impusă, e convinsă. În Philebos, Socrate spune că „toți înțelepții sunt de acord… că intelectul este regele cerului și al pământului” (28c) și că tot el „orânduiește și așază laolaltă anii, anotimpurile și lunile” (30c). Ceasul cerului e întors de o minte.
Darul aruncat „de vreun Prometeu”
În Philebos există și o frază despre originea cunoașterii:
„Este vorba… de un dar zeiesc pentru oameni. El a fost zvârlit din sălașul zeilor prin mijlocirea vreunui Prometeu laolaltă cu un foc de o măreață strălucire. Iar cei vechi, fiind mai vrednici și locuind mai aproape de zei decât noi, au transmis această revelație.” (16c)
Darul e înțelegerea că tot ce există e făcut din unu și multiplu, din limită și nelimitat, adică, în fond, din număr. Andrei Cornea notează că, la pitagoreici, numărul era numit chiar „un dar al zeilor”. Zeii, spune Socrate, „ne-au lăsat… prin tradiție să cercetăm, să învățăm noi înșine și să-i învățăm și pe alții” (16e). Spre deosebire de Prometeu din mit, pedepsit pentru furt, acest dar vine cu voia zeilor.
Câteva pagini mai departe apare și un învățător: „fie vreun zeu, fie vreun om divin, în Egipt se spune că un anume Theuth” a deosebit cel dintâi sunetele vorbirii, le-a numărat, le-a numit „elemente” și a întemeiat arta scrisului (18b–d). Theuth e Thot, zeul egiptean al scrierii, al măsurii și al timpului.
Ce rămâne
Din aceste trei dialoguri se poate trage, cu prudență, o hartă a cerului lui Platon:
| Treapta | Ce spune Platon | Unde |
|---|---|---|
| Pământul | „doica noastră”, paznicul nopții și al zilei | Timaios 40c |
| Soarele | o lumină aprinsă ca să lumineze tot cerul | Timaios 39b |
| Stelele | zeii care se văd; fiecare suflet are una | Timaios 40a, 41d–42b |
| Zeii nevăzuți | „nu se arată decât atunci când vor” | Timaios 41a |
| Sursa | chora, mama dinainte de cer; principiile pe care „doar zeul le știe” | Timaios 49a–53d |
Citită de jos în sus, harta e un drum: de la pământ la soare, de la soare la stea, de la stea la ce nu se vede. Pentru Platon, sufletul a făcut deja drumul acesta o dată, în jos, și trebuie să-l refacă în sus. Atlantida, cu cercurile ei în jurul unui centru păzit, e imaginea lui în piatră.
Platon n-a pretins că dă dovezi. Și-a numit cosmologia „mit verosimil”. Cătălin Partenie explică de ce: pentru lumea care devine, „mitul [este] singura rigoare ce se poate obține”. E o lecție bună pentru oricine citește cerul: imaginile pot fi riguroase în felul lor, atâta vreme cât nu le confundăm cu dovezile.
Arthur B. Stoleru & Claude AI
Surse
- Platon, Opere VII: Philebos, Timaios, Critias, ediție îngrijită de Petru Creția; Philebos: traducere, studiu și note de Andrei Cornea; Timaios și Critias: traducere, interpretare, lămuriri și note de Cătălin Partenie, București, Editura Științifică, 1993.
- Cătălin Partenie, „Interpretare la Timaios și Critias”, în volumul de mai sus, pp. 107–119; notele de la pp. 236–256.
- Andrei Cornea, notele la Philebos, în același volum, pp. 96–101.
- Proclus, In Platonis Timaeum commentaria I, 30 (inscripția de la Sais).
- Plato, Critias, trad. R. G. Bury (Loeb Classical Library), Perseus Digital Library (culorile pietrei, 116a).
