„Lumina din Lumina necreată”
· @Arthur-Bogdan Stoleru & Claude AI
„Eternul feminin ne trage în sus” (Faust)
O stea care arată spre ce nu se vede?
Trei imagini din Europa secolelor XVII–XVIII, făcute în locuri și tradiții diferite, desenează o singură scară a luminii. Două imagini din secolul al XVII-lea, o gravură engleză din 1617 și un triptic german din 1673, desenează aceeași arhitectură a lumii: o Sursă care nu se vede, un chip feminin care mijlocește și o lume ordonată în cercuri. A treia imagine este Fecioara Sophia, Înțelepciunea, cu „Soarele dreptății” în locul capului, înconjurat de raze și de stele. Deasupra ei stă semnul lui Mercur.
Întrebarea este aceasta: dacă Sirius a fost, timp de milenii, steaua care anunța înnoirea anului, spre ce anume arăta? Ipoteza noastră de lucru este că Sirius indică Lumina nevăzută, numită în tradiții diferite Marea Sursă, Bătrâna sau Soarele negru al alchimiștilor (sol niger), și, odată cu ea, întreaga ordine și arhitectură a cosmosului.
- Robert Fludd, Oglinda Naturii întregi și imaginea Artei (Oppenheim, 1617): gravura hermetică a lanțului de aur.
- Tabla cabalistică a prințesei Antonia de Württemberg (Bad Teinach, 1673): un triptic de Kabbala creștină, de peste 6 metri, într-o biserică din Pădurea Neagră.
- Eva cerească și Eva pământească. Steaua Înțelepților din Răsărit (Altona, 1785): o planșă rozacruciană colorată de mână.
Deși le despart aproape 170 de ani, toate trei păstrează aceeași scară: sus, o Sursă care nu se vede; la mijloc, un chip feminin legat de stele, care primește lumina și o dă mai departe; jos, o lume ordonată în cercuri și omul care urcă înapoi. A treia imagine o spune chiar în cuvinte: Natura este „umbra” unui Duh necreat, iar chipul feminin se numește „Steaua Înțelepților”.
De ce ne interesează această scară? Pentru că Partea a III-a a cercetării Sirius în Istoria Umanității pune o întrebare simplă: dacă Sirius a fost, timp de milenii, steaua care anunța înnoirea anului, spre ce anume arăta? Ipoteza noastră de lucru este că Sirius indică Lumina nevăzută, numită în tradiții diferite Marea Sursă, Bătrâna sau Soarele negru al alchimiștilor (sol niger), și, odată cu ea, întreaga ordine a cosmosului.
Ca să citim cele trei imagini, folosim un ax în patru trepte:
- Luna: lumina împrumutată, schimbătoare, a lumii de jos.
- Soarele: lumina văzută, care dă viață și măsoară timpul.
- Steaua: Sirius, lumina care se vede în noapte și arată dincolo de Soare; în Egipt, Sopdet, chipul feminin al stelei.
- Lumina nevăzută: Sursa din care pornesc toate, care nu se poate privi direct.
Niciuna dintre imagini nu îl numește pe Sirius. Toate trei arată însă, foarte limpede, treptele 3 și 4: cum se leagă o lumină care se vede de o Lumină care nu se vede. Le luăm pe rând, apoi le punem alături, despărțind mereu ce spune imaginea de ce citim noi în ea.
Imaginea 1. Robert Fludd: Oglinda Naturii întregi (1617)
Planșa Integrae Naturae Speculum Artisque imago („Oglinda Naturii întregi și imaginea Artei”) deschide primul volum din Utriusque Cosmi… Historia, opera medicului și hermetistului englez Robert Fludd, tipărită la Oppenheim de Johann Theodor de Bry în 1617.
Ce se vede, de sus în jos:
- Numele divin în nor. Sus, într-un nor luminos, stă Tetragrama ebraică יהוה. Din nor iese o mână care ține un lanț.
- Natura încununată cu stele. Lanțul coboară la o femeie cu un cerc de stele în jurul capului, cu un picior pe pământ și celălalt pe apă. Ea este Natura, Sufletul lumii (Anima Mundi). În descrierea lui Fludd, poartă Soarele pe piept și Luna pe pântec.
- Maimuța Artei. Natura ține în mâna stângă un al doilea lanț, care coboară la o maimuță așezată pe globul Pământului. Este Arta, „maimuța Naturii” (simia Naturae): meșteșugul omenesc care imită natura.
- Cercurile lumii. În jur se înfășoară artele omului, cele trei regnuri, elementele, sferele celor șapte planete (Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn), cerul stelelor fixe cu zodiacul și, la margine, cercurile de flăcări și de îngeri ale lumii divine.
Ce înseamnă la Fludd. Este Lanțul de aur (Aurea Catena): Dumnezeu cel nevăzut ține lanțul, Natura îl transmite, iar Arta omului îl prelungește.
Ce aduce pe ax. Sursa nu e desenată: apare doar ca Nume într-un nor. Între ea și lume stă o femeie încununată cu stele, ca Femeia din Apocalipsa 12, „înveșmântată cu soarele, cu luna sub picioare și cu o cunună de douăsprezece stele”. Pe trupul ei sunt Luna și Soarele, în jurul capului stelele, deasupra Sursa: în desen, chiar ordinea axului nostru.
Imaginea 2. Tabla cabalistică a prințesei Antonia (Bad Teinach, 1673)
Die kabbalistische Lehrtafel der Prinzessin Antonia („Tabla de învățătură cabalistică a prințesei Antonia”) este un triptic înalt de peste 6 metri, așezat în dreapta altarului bisericii Sfintei Treimi din Bad Teinach, în Pădurea Neagră.
Istoria pe scurt. Prințesa Antonia de Württemberg (1613–1679) a gândit programul tabloului împreună cu un cerc de teologi și învățați de la curte, condus de Johann Jakob Strölin. L-a pictat Johann Friedrich Gruber, pictorul curții din Stuttgart, între 1659 și 1663. A fost așezat în biserică în 1673 și se află și azi acolo.
Ce se vede pe panoul central:
- Sus, Numele și Coroana. În vârful altarului stă scris Numele divin YHWH. Sub el, o coroană cu monogramă și ramuri de palmier, în lumina din care coboară cetele de îngeri. Pe piatra din mijlocul coroanei e gravată litera ebraică Șin (ש).
- Cele zece sefirot. În Kabbala, sefirot-urile sunt „vasele” sau treptele prin care curge lumina lui Dumnezeu spre lume. Aici, nouă dintre ele sunt figuri feminine, așezate pe templu și în jurul lui. Primele trei sunt legate între ele printr-un lanț de aur, ca la Fludd.
- Femeia pe secera Lunii. În fața templului cu două coloane plutește o femeie așezată pe secera Lunii: a noua sefira, „Sulamita neclintită”, mireasa din Cântarea Cântărilor, citită ca Biserica.
- Hristos în centrul celor doisprezece. A zecea sefira, Malkhut („Împărăția”), este Hristos, în mijlocul unei grădini rotunde. În jurul lui stau cei doisprezece patriarhi, fiii lui Iacob, fiecare cu un semn al zodiacului: Iuda Berbecul, Ruben Racul, Gad Fecioara, Efraim Balanța, Manase Scorpionul ș.a.m.d.
- Sufletul la poartă. La intrarea în grădină, închisă cu un gard de trandafiri, stă o femeie cu o inimă arzând într-o mână și cu ancora și crucea în cealaltă: Iubirea, Speranța și Credința. Ea este sufletul credincios care intră.
Ce aduce pe ax. În Kabbala evreiască, doar ultima treaptă, Malkhut, este feminină. Tabla Antoniei inversează schema: cele nouă trepte de sus sunt feminine, iar a zecea, unde lumina ajunge în lume, este Hristos. Toată treapta de mijloc dintre Sursă și lume este feminină. Iar deasupra Numelui, dincolo de orice treaptă, Kabbala pune Ein Sof, Lumina necreată.
Imaginea 3. Eva cerească și Eva pământească (Altona, 1785)
Planșa poartă titlul Die himmlische und irdische Eva, die Mutter aller Creaturen im Himmel und auf Erden. Der Stern der Weisen aus Morgenlande („Eva cerească și Eva pământească, mama tuturor făpturilor din cer și de pe pământ. Steaua Înțelepților din Răsărit”). Apare la pagina 47 din Geheime Figuren der Rosenkreuzer, aus dem 16ten und 17ten Jahrhundert („Figuri secrete ale rozacrucienilor din secolele XVI și XVII”), tipărită la Altona în 1785–1788. Ea adună într-o singură pagină teosofia lui Jakob Böhme, Kabbala și alchimia.
Ce se vede, de sus în jos:
- Fecioara Sophia, Înțelepciunea, cu „Soarele dreptății” în locul capului, înconjurat de raze și de stele. Deasupra ei stă semnul lui Mercur.
- Cei doi ochi. În stânga, Oculus Divinus, „ochiul divin prin care Dumnezeu a văzut și a creat toate”. În dreapta, Oculus Naturae sive Coeli, „ochiul Naturii, sau al Cerului, prin care Natura cercetează și cârmuiește toate cele pământești”.
- Pe piept, pectoralul marelui preot Aaron, cu cele douăsprezece pietre ale celor douăsprezece seminții. În pântec, un copil într-o sferă: Microcosmus, omul ca lume mică, cu îndemnul Nosce te ipsum („Cunoaște-te pe tine însuți”).
- Mai jos, cercurile Apei și Sângelui, ale Albului și Roșului, cele patru elemente, apoi marele cerc al Lucrării alchimice, cu Soarele și Luna, cu Haosul în centru și cu Piatra (Lapis) la bază.
- Discul complet negru, în dreapta sus a cercului mare, cu inscripția Via et Clavis Philosophorum, „Calea și Cheia filosofilor”.
Ce spune textul. Cele două coloane de pe margini formulează exact axul nostru:
| Stânga: Dumnezeu | Dreapta: Natura |
|---|---|
| „Un Duh veșnic, necreat, nesfârșit, mai presus de fire” | „Un duh creat, firesc, vremelnic, mărginit” |
| Lumina Harului (Lumen Gratiae) | Lumina Naturii (Lumen Naturae) |
| Eva cerească, Nașterea cea nouă | Eva pământească, Nașterea cea veche |
Despre Natură, planșa spune că este „o asemănare, un chip și o umbră a Duhului necreat, nesfârșit și veșnic, ascunsă și totodată văzută”.
Ce aduce pe ax. Ce Fludd și Tabla Antoniei arată în desen, această planșă spune în cuvinte. Sursa este Duhul necreat. Lumea văzută este umbra lui, „ascunsă și totodată văzută”. Iar chipul feminin dintre ele poartă un nume de stea: „Steaua Înțelepților din Răsărit”, steaua care arată drumul.
Aceeași scară în trei imagini
Puse alături, cele trei imagini au aceeași construcție, treaptă cu treaptă. Ultima coloană arată unde cade fiecare treaptă pe axul Părții a III-a.
| Treapta | Fludd (1617) | Tabla Antoniei (1673) | Eva cerească (1785) | Axul nostru |
|---|---|---|---|---|
| Sursa | Numele în nor | YHWH sus; dincolo, Ein Sof | Duhul necreat; discul negru | Lumina nevăzută, Soarele negru |
| Legătura | Lanțul de aur | Lanțul de aur dintre coroane | Razele care coboară din Sophia | Raza stelei |
| Chipul care mijlocește | Natura încununată cu stele | Nouă sefirot feminine; femeia pe secera Lunii | Sophia, „Steaua Înțelepților” | Steaua: Sirius, Sopdet |
| Soarele și Luna | Pe trupul Naturii | Luna sub femeia de pe templu | Soarele în loc de cap; Soarele și Luna în cercul Lucrării | Treptele 1 și 2 |
| Cele douăsprezece | Zodiacul, în cerul stelelor fixe | 12 patriarhi, fiecare cu un semn | 12 pietre pe pieptul Sophiei | Roata Marelui An |
| Omul | Maimuța Artei | Sufletul la poarta grădinii | Copilul-microcosmos; „Cunoaște-te pe tine însuți” | Cel care urcă axul |
Două lucruri se repetă în toate trei. Sursa nu e niciodată desenată: apare ca Nume, ca nor, ca disc negru, ca text. Și între Sursă și lume stă mereu un chip feminin legat de stele.
Sursa: Ein Sof, Noaptea și Soarele negru
Ce este, de fapt, Sursa pe care nicio imagine nu o desenează? Fiecare tradiție din spatele celor trei imagini îi dă un nume.
Kabbala o numește Ein Sof, „Fără-de-sfârșitul”: dincolo de cele zece sefirot, ea nu se poate vedea și nu se poate numi. Se cunoaște doar prin lumina care curge prin vase. În tabla de sefirot a lui Strölin, din cercul Antoniei, Ein Sof e tradus prin infinitum („nemărginitul”) și abyssus („adâncul”). Tot acolo, Dumnezeu este „lumina de care nimeni nu se poate apropia” (1 Timotei 6:16). Cornelius Agrippa, citit în acel cerc, notează că ceea ce Kabbala numește Ensoph, Orfeu numea Noaptea.
Titlul marelui studiu despre Tabla Antoniei, scris de Otto și Isolde Betz, spune același lucru: Licht vom unerschaffnen Lichte, „Lumină din Lumina necreată”. Planșa din 1785 folosește chiar acest cuvânt: Dumnezeu este Duhul unerschaffen, necreat, iar Natura este umbra lui.
Alchimia o arată ca pe un disc negru. Pe planșa Evei cerești, discul complet negru se numește Via et Clavis Philosophorum, „Calea și Cheia filosofilor”. Este Soarele negru al alchimiștilor (sol niger). Aici el nu e doar începutul întunecat al Lucrării, ci cheia ei.
| Tradiția | Numele Sursei | Unde apare în cele trei imagini |
|---|---|---|
| Kabbala | Ein Sof, Fără-de-sfârșitul | Deasupra Numelui, la Teinach |
| Orfismul, după Agrippa | Noaptea | În comentariul cercului Antoniei |
| Teosofia lui Böhme | Duhul necreat | Coloana din stânga, planșa din 1785 |
| Alchimia | Soarele negru (sol niger), „Calea și Cheia” | Discul negru, planșa din 1785 |
| Teologia creștină | Lumina neapropiată | În tabla lui Strölin; la Fludd, ca nor luminos |
Soarele negru nu este un soare întunecat în sens rău. Este lumina încă ascunsă, prea mare ca să fie văzută, din care se naște tot restul. Noaptea orfică, adâncul lui Strölin, Duhul necreat și Ein Sof sunt, pe axul nostru, numele aceleiași trepte: Lumina nevăzută.
Cerul ordonat de Nume: zodiacul și cei doisprezece
În toate cele trei imagini, sub Sursă stă un cer ordonat, iar numărul acestei ordini este doisprezece. La Fludd e zodiacul din cerul stelelor fixe. La Teinach sunt cei doisprezece patriarhi, fiecare cu semnul lui. Pe planșa din 1785 sunt cele douăsprezece pietre de pe pieptul Sophiei, pietrele celor douăsprezece seminții.
Cheia legăturii vine dintr-o carte de Kabbala din secolul al XIII-lea: Porțile Luminii (Shaʿarei Orah) a lui Iosif Gikatilla, tradusă în latină în 1516 și citită de cercul Antoniei. Pe prima pagină a cărții stă Psalmul 37:4, același verset care e scris pe rama tablei de la Teinach.
După Gikatilla, din Numele divin ies douăsprezece combinații, „peceți” ale Numelui. Din ele se nasc cele douăsprezece seminții ale lui Israel, cele douăsprezece luni ale anului și cele douăsprezece semne ale zodiacului. Altfel spus: zodiacul nu are putere proprie, ci o primește din Numele ascuns.
Ideea e veche. Filon din Alexandria și Iosif Flavius puseseră deja cele 12 seminții în legătură cu cele 12 semne, iar pietrele de pe pectoralul lui Aaron, cu semințiile și cu zodiacul. Un midraș la Geneza (Bereshit Rabba 100:9) spune că cei doisprezece fii ai lui Iacob corespund celor douăsprezece ore ale zilei și semnelor zodiacului. Mozaicul sinagogii de la Beth Alpha, din secolul al VI-lea, are în mijloc roata zodiacului cu Soarele în car.
Planșa din 1785 adaugă o formulă precisă: Oculus Naturae sive Coeli, ochiul Naturii, adică al Cerului, „cârmuiește toate cele pământești”. Dar el stă alături de Oculus Divinus, ochiul prin care Dumnezeu „a văzut și a creat toate”. Cerul cârmuiește lumea, dar își primește lumina de sus.
Pentru axul nostru, cele trei imagini spun același lucru: ordinea cerului, cu cele douăsprezece semne și cu timpul măsurat de ele, este arhitectura văzută a unei Surse nevăzute.
Chipul feminin care mijlocește și locul lui Sirius
Cele trei imagini pun același chip între Sursa nevăzută și lumea ordonată:
- la Fludd, Natura încununată cu stele, care ține lanțul;
- la Teinach, cele nouă sefirot feminine și femeia de pe secera Lunii;
- pe planșa din 1785, Sophia, numită chiar „Steaua Înțelepților din Răsărit”.
Rolul acestui chip e mereu același: primește lumina de sus și o dă mai departe. El nu este Sursa, dar e locul prin care Sursa se arată.
Tradițiile mai vechi dau exact acest rol stelei Sirius. În Egipt, Sirius este Sopdet, o zeiță, „Cea ascuțită”. Răsăritul ei înainte de zori, după luni de invizibilitate, anunța revenirea Nilului și înnoirea anului. Textele Piramidelor o leagă de Isis și de nașterea lui Horus. Plutarh scrie că Sirius a fost pus pe cer ca „păzitor și supraveghetor” (phylax kai prooptes) al celorlalte stele. Steaua e un chip feminin care veghează și anunță, nu Sursa însăși.
Pe ax, Sirius stă așadar în același loc ca Natura lui Fludd, ca sefirot-urile feminine de la Teinach și ca Sophia-Steaua din 1785: lumina care se vede în noapte și arată spre Lumina care nu se vede. Planșa din 1785 face pasul cel mai apropiat de noi: ea dă chipului care mijlocește numele de stea.
Drumul omului este același lanț parcurs înapoi. Maimuța Artei la Fludd, sufletul cu inima arzând la Teinach și copilul-microcosmos care trebuie să se cunoască pe sine, în 1785, urcă de la lumea de jos spre Coroană. În limbajul alchimiei, aceasta este Rubedo: întoarcerea la Sursă.
Ce susțin imaginile și ce nu
Ce susțin, ca fapte:
- Între 1617 și 1785, hermetismul englez, Kabbala creștină germană și rozacrucienii au desenat lumea ca un lanț care coboară dintr-o Sursă nevăzută.
- În toate trei, un chip feminin legat de stele mijlocește între Sursă și lume.
- În toate trei, cerul și numărul doisprezece fac parte din această arhitectură și își primesc ordinea de sus.
- Sursa e numită Lumină necreată, Duh necreat, adânc, nemărginit și Noapte; pe planșa din 1785, discul negru e numit „Calea și Cheia”.
- Planșa din 1785 o spune în cuvinte: Natura este „umbra” Duhului necreat, iar chipul feminin se numește „Steaua Înțelepților”.
Ce nu susțin:
- Niciuna dintre cele trei imagini nu îl desenează și nu îl numește pe Sirius.
- „Steaua Înțelepților din Răsărit” este, în planșa din 1785, steaua magilor din Evanghelie, nu Sirius.
Legătura cu Sirius este, așadar, de structură, nu de text. Imaginile nu dovedesc ipoteza noastră. Ele arată că locul pe care îl dăm lui Sirius pe ax, între lumea văzută și Lumina nevăzută, a fost gândit și desenat în Europa timp de aproape două secole, ca loc al unei stele cu chip feminin. Tradițiile mai vechi, care îi dădeau lui Sirius un chip feminin și rolul de veghetor, îl umplu.
Concluzie
Fludd (1617), Tabla Antoniei (1673) și Eva cerească (1785) desenează aceeași scară: Sursa ascunsă, lanțul de aur, chipul feminin care mijlocește, cerul ordonat în doisprezece și omul care urcă înapoi. Pe această scară, Sirius ocupă treapta stelei care se vede în noapte. Nu este Sursa, ci Veghetorul care arată spre ea: „Lumina din Lumina necreată”.
Surse
- Robert Fludd, Utriusque Cosmi Maioris scilicet et Minoris Metaphysica, Physica atque Technica Historia, vol. I, Oppenheim, Johann Theodor de Bry, 1617.
- Geheime Figuren der Rosenkreuzer, aus dem 16ten und 17ten Jahrhundert, Altona, J. D. A. Eckhardt, 1785–1788, p. 47 (exemplarul colorat de mână din colecția Duveen, Universitatea Wisconsin).
- Otto Betz și Isolde Betz, Licht vom unerschaffnen Lichte. Die kabbalistische Lehrtafel der Prinzessin Antonia in Bad Teinach, Tübingen, 2000 (ed. a 3-a, 2013).
- Reinhard Gruhl, Die kabbalistische Lehrtafel der Antonia von Württemberg, Berlin / Boston, De Gruyter, 2016.
- Matthias Morgenstern, „Die kabbalistische Lehrtafel der Prinzessin Antonia in Bad Teinach”, în Thorsten Trautwein (ed.), Jüdisches Leben im Nordschwarzwald, Edition Papierblatt, vol. 2, Klotz, 2023, pp. 695–713.
- Iosif Gikatilla, Shaʿarei Orah (Porțile Luminii), secolul XIII; versiunea latină, Portae Lucis, Augsburg, 1516.
- Plutarh, Despre Isis și Osiris, cap. 47.
- Reproduceri ale celor trei imagini (domeniu public): Wikimedia Commons
