Menu
Vlad_Tepes_002

Moștenirea Dragonului: între mit, istorie și simbol

· @Arthur-Bogdan Stoleru & Claude AI 

Într-o miniatură medievală, o sfântă îmbrăcată în albastru și roșu iese din pântecele unui dragon, ca o stea care răsare din întuneric. Dar ce caută un dragon între o sfântă, un domn valah și o stea?

Dragonul străbate istoria Europei de la steagurile dacilor la Ordinul lui Sigismund și la porecla lui Vlad Dracul. O carte controversată, The Dragon Legacy a lui Nicholas de Vere, amestecă aceste fapte cu legende și ideologie; am despărțit aici, în zece puncte, ce e documentat de ce e doar simbol sau fantezie.

Cartea și autorul

The Dragon Legacy: The Secret History of an Ancient Bloodline a apărut în 2004, la editura The Book Tree din San Diego. Autorul, Nicholas de Vere (pe numele real Tom Weir), se prezenta drept „prinț” și mare maestru al unei „Curți Imperiale și Regale a Dragonului”, organizație creată de el însuși. Genealogia lui a fost contestată încă din timpul vieții.

Teza cărții: o „linie de sânge a dragonului”, de la zeii sumerieni la regii celți și merovingieni, ar avea dreptul natural de a conduce o societate de caste. Fondul e elitist și rasial, iar multe capitole descriu ritualuri de sânge. Etimologiile sunt adesea fanteziste: numele lui Vlad Țepeș e legat, de pildă, de turcescul tepe („movilă”), deși vine de la țeapă.

De ce o citim totuși? Pentru că amestecă fapte reale (Ordinul Dragonului, Vlad Dracul, steagul dacilor) cu legende, iar despărțirea lor spune multe despre puterea unui simbol. Mai jos, zece puncte: ce e documentat, ce e simbol și ce e fantezie.

1. Ordinul Dragonului: emblema adevărată

Ordinul Dragonului a fost întemeiat pe 12 decembrie 1408 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, și de regina Barbara de Cilli. Statutele, din 13 decembrie, îi dau un scop limpede: apărarea monarhiei, lupta contra Imperiului Otoman și apărarea Bisericii contra „ereticilor și păgânilor”. Patronul ordinului era Sfântul Gheorghe, biruitorul balaurului.

Emblema era un dragon încovoiat în cerc, cu coada înfășurată în jurul gâtului, purtând pe spate o cruce roșie pe fond alb. Membrii de rang înalt purtau dragonul cu cruce, cei de rangul al doilea doar dragonul.

De Vere o numește „emblema originală a Rosei Cruci, de dinainte de 3000 î.Hr.”. Afirmația nu se susține: rozicrucienii apar abia în secolul al XVII-lea, cu Fama Fraternitatis (1614), la două secole după Ordin. Crucea roșie e cea a Sfântului Gheorghe.

Simbolic, dragonul nu e ucis, ci încolăcit și supus crucii: forța primordială a naturii, rânduită de spirit. Nu nimicirea umbrei, ci stăpânirea ei.

E același principiu pe care îl găsim în tradițiile inițiatice ale vremii, de pildă în Cartea lui Abramelin (vezi punctul 3): lumina nu exclude umbra, ci o stăpânește.

2. Vlad Dracul, Drăculea și Școlomanța

Vlad al II-lea, domn al Țării Românești, a fost primit în Ordinul Dragonului în 1431, la Nürnberg. De aici i se trage porecla „Dracul”, iar fiului său, Vlad al III-lea, cea de „Drăculea”, adică „fiul lui Dracul”. Vlad al II-lea a pus chiar dragonul pe monedele sale. Apartenența lui Vlad Țepeș însuși la Ordin e pomenită uneori, dar nu e documentată limpede.

Cel mai cunoscut portret al lui Vlad Țepeș se află la castelul Ambras din Innsbruck (colecția arhiducelui Ferdinand al II-lea, azi parte a Kunsthistorisches Museum din Viena): o copie din jurul anului 1560 după un original pierdut. Pe căciula împânzită cu perle, chiar deasupra frunții, domnul poartă o stea de aur cu opt colțuri, cu o piatră roșie în centru și cinci perle deasupra. Steaua cu opt raze e unul dintre cele mai vechi semne ale cerului: în Mesopotamia era semnul pentru „zeu” și „cer” și steaua zeiței Ištar, iar în iconografia creștină răsăriteană apare pe veșmântul Maicii Domnului. Sensul ei exact pe căciula lui Vlad nu e documentat; simbolic, o stea așezată în locul „ochiului din frunte” se potrivește cu dragonul, „cel care vede”.

De Vere susține că Vlad Țepeș ar fi absolvit o „Școală a lui Solomon” din Hermannstadt (Sibiu), un colegiu de magie pentru fii de regi. Nu există nicio dovadă istorică. E de fapt o legendă transilvăneană, Școlomanța (Scholomance):

  • o școală a diavolului, ascunsă în munți sau sub pământ, unde ucenicii învață limba animalelor, tainele naturii și descântecele;
  • ucenicia durează șapte ani (uneori nouă), departe de lumina soarelui;
  • din fiecare serie e ales unul singur, care devine călărețul balaurului și făcătorul de ploaie.

Legenda a ajuns în Occident prin Emily Gerard (Transylvanian Superstitions, 1885), care pune balaurul într-un lac de munte la sud de Sibiu. Bram Stoker a preluat-o în Dracula (1897), vorbind de un „lac Hermanstadt” care nu există. Folcloristul Simion Florea Marian așază școala sub pământ.

În folclorul românesc, ucenicii ei sunt solomonarii: vrăjitori ai vremii care călăresc balaurul printre nori și aduc sau opresc grindina. Privită simbolic, legenda păstrează schema unei inițieri: coborârea departe de soare, șapte trepte de ucenicie, alegerea unuia singur și, la capăt, stăpânirea forțelor cerului.

Numele solomonarilor vine de la regele Solomon, pe care tradiția medievală îl socotea stăpânul duhurilor. Solomonarul poartă o carte, un toiag și un frâu cu care îmblânzește balaurul. Ce folclorul numește „școala diavolului” seamănă izbitor cu drumul alchimiei: coborârea în întuneric (nigredo, „vizitează interiorul pământului”), cele șapte trepte ale operei, ca șapte ani de ucenicie, și stăpânirea elementelor la capăt.

3. Sigismund, Barbara de Cilli și Cartea lui Abramelin

De Vere scrie că regina Barbara de Cilli ar fi fost „vampir” și ucenica unui maestru al magiei lui Abramelin. Este o fantezie fără fundamentare.

Imaginea are totuși o rădăcină istorică. Barbara de Cilli (circa 1392 – 11 iulie 1451), fiica contelui Hermann al II-lea de Celje, s-a căsătorit cu Sigismund în 1405 și a fost, pe rând, regină a Ungariei, a romanilor, împărăteasă (1433) și regină a Boemiei. A fost regentă a Ungariei în absențele soțului (1411–1414 și 1431–1434), cu puteri neobișnuit de mari pentru epocă, sfătuitoare politică și administratoare a finanțelor lui. Bogăția și influența i-au adus dușmani: încă din timpul vieții au circulat pamflete care o acuzau de adulter, erezie, alchimie și chiar de băut sânge omenesc, sub numele de „Regina Neagră”; un autor din secolul al XVII-lea o va numi „Mesalina germană”. După moartea lui Sigismund (1437) a fost întemnițată de ginerele ei, Albert al II-lea, s-a adăpostit la curtea Poloniei și a murit de ciumă în Boemia, în 1451. „Vampirul” lui de Vere e, așadar, ecoul unor calomnii politice de acum șase secole, nu un fapt. (sursă)

Există însă o coincidență reală și curioasă. Cartea lui Abramelin, un manuscris german de magie din secolul al XV-lea, e scrisă de un anume Abraham din Worms pentru fiul său. În capitolul al VIII-lea al primei cărți, autorul pretinde că i-a dat ajutor magic împăratului Sigismund și că l-a ajutat pe papa Ioan al XXIII-lea să fugă de la Conciliul de la Konstanz (1415).

Sunt afirmațiile autorului, nu fapte confirmate. Dar arată că figura lui Sigismund atrăgea, deja în epocă, legende despre magie și putere.

Abraham mai pretinde că a avut legături și cu împăratul bizantin. Privit doar ca simbol, Sigismund stă astfel la răscrucea a două tradiții: Ordinul Dragonului (dragonul supus crucii) și Abramelin, a cărui operă culminează cu „cunoașterea și conversația” cu Îngerul Păzitor, adică cu Sinele superior. Nu există nicio dovadă de legătură între ele.

4. Dragonul, „cel care vede”

Cuvântul grecesc drákōn e legat tradițional de verbul dérkomai, „a privi pătrunzător, a vedea limpede”, din rădăcina indo-europeană *derḱ-. Dragonul e, la origine, „cel cu privirea ageră”.

Nu e întâmplător că în miturile grecești dragonii sunt paznici care nu dorm: Ladon păzește merele de aur ale Hesperidelor, iar dragonul din Colchida păzește Lâna de aur.

De Vere adaugă o idee frumoasă, folositoare ca simbol: vederea limpede se dobândește renunțând la egoism. Dragonul devine astfel imaginea ochiului treaz care păzește o comoară. În tradițiile spirituale, comoara aceasta e lumina interioară, iar ochiul e cel despre care vorbește Corpus Hermeticum: vederea „nu cu ochii”, ci din interior.

Dragonul-ochi are rude în toată lumea veche: ochiul wedjat al lui Horus, de pe pectoralul cu scarabeu al lui Tutankhamon; uraeus-ul, cobra de pe fruntea faraonului, numită și „ochiul lui Ra”; Medusa, a cărei privire nu poate fi înfruntată direct, ci doar în oglinda scutului lui Perseu. Iar dacă balaurul păzește o comoară, în limbajul alchimiștilor comoara e Piatra Filosofală, iar Piatra are chipul unei stele.

5. Doi dragoni, Phoenixul și Steaua

Michelspacher, Cabala (Augsburg, 1615/1616)

Cartea se deschide cu un pasaj atribuit lui Arthur Machen (1863–1947), scriitor galez și membru al Ordinului Hermetic Golden Dawn. Pe scurt: fiara și dragonul sunt deghizarea celui iubit; cei doi dragoni, mascul și femelă, se distrug unul pe altul, iar din ei se naște unul nou, mai puternic, o minune de foc: un Phoenix cu pene roșii și aurii, care urcă spre tronul lumii ca o stea. Aceasta e transmutația, Marea Operă.

E o descriere limpede a alchimiei: unirea contrariilor (coniunctio), moartea comună a celor doi (nigredo), renașterea roșie (rubedo, al cărei simbol e Phoenixul) și, la capăt, Steaua, imaginea Pietrei Filosofale.

O precizare: sursa exactă a pasajului în opera lui Machen nu e încă identificată, așa că îl redăm aici doar pe scurt.

Aceeași succesiune apare și în gravurile alchimice. În Cabala lui Steffan Michelspacher (Augsburg, 1615/1616), în planșa „Coniunction”, regele și regina se unesc într-un templu ascuns în munte, la gura peșterii stă Phoenixul, iar pe vârful muntelui Mercur ridică o stea.

6. Ouroboros: timpul care se întoarce în sine

Dragonul încolăcit în cerc al Ordinului e rudă cu un simbol mult mai vechi: ouroboros, șarpele sau dragonul care își mușcă propria coadă.

  • Cel mai vechi exemplu cunoscut e egiptean: în Cartea enigmatică a lumii de dincolo, pe a doua capelă aurită din mormântul lui Tutankhamon (sec. XIV î.Hr.), doi șerpi își mușcă coada în jurul capului și picioarelor unei figuri mumificate. Imaginea vorbește despre unirea lui Ra cu Osiris, despre începutul și sfârșitul timpului.
  • În alchimia greco-egipteană, Chrysopoeia Cleopatrei îl arată cu inscripția „Unul este Totul” (hen to pan), jumătate negru, jumătate alb.
  • Carl Gustav Jung l-a citit ca arhetip al totalității și al integrării sinelui.

Imaginea de pe capelă merită privită de aproape. O figură uriașă, înfășurată ca o mumie, interpretată de egiptologi ca Ra și Osiris uniți într-o singură ființă, are capul și picioarele înconjurate fiecare de câte un șarpe care își mușcă coada. Pe pântece, într-un disc, stă o pasăre ba, imaginea sufletului. Textul din jur e scris criptografic, de aceea cartea se numește „enigmatică”, iar sensul ei exact e încă discutat. Simbolic, desenul pare să spună totul dintr-o privire: două cercuri pe o axă, sus spiritul, jos trupul, iar între ele sufletul; Soarele care străbate cerul și Soarele care moare și renaște, uniți într-un singur corp.

Emblema Ordinului Dragonului e, în fond, un ouroboros creștinat: timpul ciclic, încununat de cruce. Pentru astrologie, e imaginea perfectă a Marelui An, ciclul de aproximativ 26.000 de ani al precesiei, care se încheie acolo unde a început.

O coincidență frumoasă: aceleași capele aurite ale lui Tutankhamon păstrează și imaginea unei zeițe care primește razele Soarelui pe gură și toarnă lumina mai departe, în jos.

Ouroboros-ul spune, în fond, că orice împlinire redeschide drumul, ca Nebunul din Tarot, care încheie și începe din nou cercul arcanelor.

7. Discuri de cer: Ninive și Tărtăria

De Vere amintește în treacăt o tăbliță asiriană în formă de disc, împărțită în opt segmente. E vorba de planisfera de la Ninive (British Museum, K 8538): o tăbliță de lut rotundă, cu diametrul de circa 13 cm, găsită în biblioteca regelui Assurbanipal (668–627 î.Hr.). Constelațiile principale sunt așezate în opt sectoare, cu texte și desene de natură astro-magică; funcția ei exactă e încă discutată.

O teorie populară o prezintă drept „hartă sumeriană de 5.500 de ani” care ar fi consemnat căderea unui asteroid. Specialiștii nu o acceptă. Teoria „asteroidului” (Alan Bond și Mark Hempsell, 2008) leagă planisfera de alunecarea de teren de la Köfels, în Alpi.

Forma ei amintește de discul de la Tărtăria (județul Alba), datat în jurul anului 5300 î.Hr.: tot rotund, împărțit de o cruce în patru câmpuri, cu semne încă nedescifrate. Între cele două stau aproape 4.600 de ani și nicio legătură dovedită. Rămâne însă o întrebare frumoasă: discul împărțit în sectoare ca „cer adus pe pământ” e o formă la care oamenii au ajuns, poate, de mai multe ori.

Discul de la Tărtăria are și el lecturile lui astronomice: Zodiac12 a propus, ca ipoteză, că pe el s-ar vedea Triunghiul de iarnă (Sirius, Procyon, Betelgeuse) coborând peste un munte, un „ochi” deasupra unei porți și, poate, Hiadele din Taur. Pasul următor ar fi compararea, sector cu sector, a semnelor celor două discuri. Până atunci, asemănarea rămâne una de formă, nu o dovadă.

8. Dragonul dacic, zmeul și balaurul

Cu mult înaintea Ordinului lui Sigismund, pe teritoriul României flutura un alt dragon: steagul draco al dacilor. Era un cap gol de lup sau de dragon, cu fălcile deschise, montat pe o prăjină, cu un tub de pânză în spate. Când bătea vântul, tubul se umfla și steagul șuiera.

  • Apare în circa 20 de scene pe Columna lui Traian (113 d.Hr.), dar și pe monede romane și pe Arcul lui Galerius din Salonic.
  • Istoricul Arrian (circa 136 d.Hr.) îl numește „scitic”; originea lui e discutată: dacică, tracică, scitică sau sarmatică.
  • Romanii l-au preluat după cucerirea Daciei; purtătorul steagului se numea draconarius. Dragonul-stindard a trecut apoi în Bizanț, la cavaleria carolingiană, pe Tapiseria de la Bayeux și până la bătălia de la Crécy (1346).

În folclorul românesc, dragonul trăiește mai departe în zmeu, adversarul lui Făt-Frumos, și în balaur, șarpele uriaș cu mai multe capete, călărit de solomonari. De Vere vorbește despre un „cult dacic al șarpelui înaripat” vechi de 5.000 de ani: o afirmație fără dovezi. Firul real, de urmărit simbolic, e altul: draco, balaur, Ordinul Dragonului, Dracul.

Steagul apare pe monedele împăraților Antoninus Pius, Decius, Claudius Gothicus și Aurelian, iar mai târziu dragonul-stindard a fost purtat și de Richard Inimă de Leu. Legătura lui cu zeul Zalmoxis sau cu un „dragon ceresc” al dacilor e o ipoteză discutată. În bisericile românești, Sfântul Gheorghe ucigând balaurul e una dintre cele mai răspândite teme iconografice. Simbolic, lupul-dragon care „cântă” în vânt e suflarea cerului făcută glas.

Pe soclul Columnei lui Traian, printre armele capturate de la daci, apare din nou capul de lup al steagului draco, cu fălcile deschise și trupul de pânză, alături de o cămașă din solzi de metal (lorica squamata). De Vere vorbea de „armura cu solzi de pește” a dacilor: armura e reală, dar ea nu dovedește nicio „linie de sânge a dragonului”.

Ce nu se confirmă (punctele 9 și 10)

9. Tărtăria „sumeriană”. De Vere scrie că tăblițele de la Tărtăria poartă „numele lui Enki” și „numărul 60 al lui Anu” și că sumerienii ar fi venit din Transilvania. Faptele:

  • în anii 1960, asirologul Adam Falkenstein și arheologul Sinclair Hood au comparat unele semne cu pictogramele sumeriene timpurii, dar nicio „citire” nu a fost acceptată;
  • cultura Ubaid, pe care de Vere o mută în Transilvania, e mesopotamiană;
  • semnele de la Tărtăria nu sunt descifrate, iar dacă sunt sau nu o scriere timpurie e încă o dezbatere deschisă.

De Vere mai pretinde că pe tăblițe ar fi o capră (Enki) și un arbore (Lilith) și că sumerienii ar fi fugit din Transilvania de un „potop al Mării Negre din 4000 î.Hr.”. Cultura Ubaid a existat în Mesopotamia între circa 6500 și 3800 î.Hr. Arheologul D. G. Zanotti a propus ca tăblițele să fie mai târzii decât groapa în care au fost găsite, iar Marco Merlini susține dimpotrivă că tăblițele și oasele sunt din aceeași epocă, circa 5300 î.Hr.

10. „Sirius, Soarele negru”. De Vere afirmă, fără nicio sursă, că „Soarele negru” sau steaua cu opt colțuri ar fi „simbolul draconian al lui Sirius”. Confuzia amestecă trei lucruri fără legătură:

  • „curentul Sirius/Set” anunțat în 1955 de ocultistul Kenneth Grant;
  • simbolul modern „Schwarze Sonne”, pornit de la un mozaic din castelul Wewelsburg (anii 1930) și răspândit sub acest nume abia după 1991, azi un simbol al extremei drepte;
  • sol niger, soarele negru al alchimiștilor, adică etapa întunecată a operei.

În plus, steaua cu opt raze e semnul lui Ištar (Venus) și al zeului-Soare Šamaš, nu al lui Sirius. În lectura ezoterică, Sirius nu e un Soare negru, ci un Soare ascuns: lumina din spatele luminii.

Câteva detalii: tradiția „tifoniană” sau „draconiană” construită de Kenneth Grant e considerată de istorici speculativă; mozaicul de la Wewelsburg, comandat de Himmler, e de fapt verde închis, iar numele de „Soare negru” s-a răspândit după romanul Die Schwarze Sonne von Tashi Lhunpo (1991); soarele negru al alchimiștilor apare, de pildă, în manuscrisul Splendor Solis (1582). Ideea unui „Soare ascuns” (Sol secretus) identificat cu Sirius aparține școlii lui R. A. Schwaller de Lubicz (sec. XX). Pe scurt: Soarele negru ține de etapa întunecată a operei (nigredo), Steaua de împlinirea ei (rubedo).

Fecioara și dragonul: Sfânta Margareta

Alături de Sfântul Gheorghe, Evul Mediu are și o biruitoare a dragonului: Sfânta Margareta din Antiohia. Potrivit Legendei aurite a lui Iacob de Voragine (circa 1260), închisă într-un turn, ea e înghițită de diavol în chip de dragon; crucea pe care o ține în mână îi sfâșie măruntaiele, iar Margareta iese nevătămată din trupul lui. Chiar Voragine numea episodul „apocrif și ușuratic”, dar imaginea a cucerit miniaturile cărților de ore din secolele XV–XVI: sfânta îngenuncheată, cu mâinile împreunate, ridicându-se din spatele sau din pântecele balaurului.

  • Pentru că a ieșit vie din pântecele fiarei, Margareta a devenit ocrotitoarea nașterilor: femeile în travaliu își puneau sub căpătâi viața ei.
  • E una dintre cei Paisprezece Sfinți Ajutători și una dintre vocile pe care Ioana d’Arc spunea că le aude. În Biserica Ortodoxă e cinstită ca Sfânta Mare Muceniță Marina (17 iulie), arătată lovind diavolul cu un ciocan.
  • Pe panourile gotice catalane apare și ca o „Sfântă Gheorghe” feminină, în picioare peste dragonul sângerat, cu o lance purtând crucea roșie.

Dragonul nu e întotdeauna ucis. În alte miniaturi, un sfânt episcop (Sfântul Marcel al Parisului sau Sfântul Romanus al Rouenului, în legendele franceze) îl duce în lesă, legat cu stola: fiara îmblânzită, nu nimicită, ca dragonul supus crucii pe emblema Ordinului.

Imaginea opusă e cea a Antihristului care stă pe Leviatan, din Liber Floridus, enciclopedia ilustrată a canonicului Lambert din Saint-Omer (circa 1120; manuscrisul autograf se păstrează la Biblioteca Universității din Gent, fila 62 verso; o copie din secolul al XII-lea e la Wolfenbüttel). Leviatanul e monstrul marin din Cartea lui Iov (cap. 40–41). Inscripția de sus spune că Antihristul șade pe Leviatan, „șarpele care îl înseamnă pe diavol, fiara crudă de la sfârșit”; textul din jur, după vechile profeții medievale, îl naște în Corazin, din seminția lui Dan, și îl face să se așeze în templul din Ierusalim „ca și cum ar fi Dumnezeu”. Imaginea a fost copiată apoi în manuscrise mai târzii. Dacă Margareta se ridică din dragon prin cruce, iar episcopul îl duce în lesă, Antihristul îl folosește ca tron: puterea luată din umbră, nu stăpânirea ei. Coada dragonului se arcuiește în jurul lui aproape ca un cerc închis, un ouroboros al „sfârșitului timpurilor”. (Utpictura18 – Liber Floridus, Gent)

Citită simbolic, legenda Margaretei e o poveste de renaștere: înghițită de întuneric, eroina iese din pântecele fiarei ca dintr-un al doilea pântece, ca Iona din pește. Iar culorile dragonilor din miniaturi fac jocul alchimiei: solzi în toate culorile curcubeului, ca „coada de păun” care anunță în operă trecerea din negru spre alb, și, într-una dintre ele, un dragon cu totul alb.

Într-o miniatură dintr-o carte de ore, Margareta, „mireasa Domnului”, iese din spatele unui dragon auriu purtând culorile Fecioarei: mantie albastră peste rochie roșie, iar poala mantiei e încă prinsă în gura fiarei. Convenția e cunoscută: albastrul e cerul și divinul, roșul e iubirea și omenescul. Dar perechea aceasta de culori are și un ecou ceresc. Sirius, cea mai strălucitoare stea a nopții, e alb-albăstruie, și totuși Seneca îl numea „mai roșu decât Marte”, iar Ptolemeu îl trecea printre stelele roșiatice. Nu steaua și-a schimbat culoarea, ci privirea: jos, la orizont, mai ales când răsare în zori după lunile în care a stat ascunsă, Sirius pare roșiatică și scânteiază în toate culorile; sus, pe cerul nopții, e albastru-alb. Citită simbolic, Margareta care se ridică din pântecele dragonului seamănă cu o stea care se naște din întuneric: jos încă roșie, sus deja albastră, legată de noapte doar printr-un ultim fir. Iar solzii în culorile curcubeului ai dragonilor din alte miniaturi amintesc de scânteierea stelei la orizont. E o lectură propusă de Zodiac12, nu intenția miniaturistului, care a urmat pur și simplu culorile Maicii Domnului.

Peste patru secole, simbolismul de la 1900 întoarce imaginea pe dos. La pictorul german Franz von Stuck (1863–1928), unul dintre fondatorii Secesiunii de la München și profesorul lui Kandinsky și Klee, femeia nu mai iese din dragon, ci stă împreună cu el. Într-un desen în tonuri de gri-albastru, o femeie cu părul negru și bustul gol, luminat pe un fond întunecat, privește drept în ochii privitorului, în timp ce pe umărul ei se ivește un cap mic de dragon, cu colții dezveliți. E tema care l-a făcut celebru, cea a tabloului Păcatul (Die Sünde, 1893), unde un șarpe uriaș se încolăcește pe umerii unei femei. Puse alături, cele două imagini arată cele două fețe ale femininului în fața dragonului: Margareta, în culorile cerului, cu privirea plecată, iese din fiară și o biruie; femeia lui Stuck, goală și surâzândă, își ține dragonul la ureche, ca pe un glas al instinctului. Psihologul Carl Gustav Jung ar fi numit-o pe una calea spre sine, pe cealaltă umbra. Dar între ele nu stă doar o opoziție, ci un drum: femeia care trăiește cu dragonul și femeia care iese din el pot fi același chip, înainte și după transformare.

Pentru Păcatul, Stuck a desenat el însuși rama: un mic templu aurit, cu două coloane dorice de o parte și de alta și, pe soclu, inscripția DIE SUENDE încadrată de două discuri. Femeia cu șarpele stă astfel chiar în poarta templului, între cele două coloane care amintesc de Jachin și Boaz, ca un paznic al pragului: înainte de a intra în sanctuar, îți întâlnești umbra.

Aurul ramei cuprinde negrul tabloului, iar trupul luminos se naște din întuneric: o imagine aproape perfectă a ceea ce alchimiștii numeau „Soarele negru”, lumina care se arată prima oară în miezul nopții. (Franz von Stuck, Die Sünde, 1893 – Neue Pinakothek)

Ce rămâne din dragon

Dincolo de genealogiile inventate, dragonul rămâne unul dintre cele mai bogate simboluri ale omenirii. Este paznicul care nu doarme și ochiul care vede limpede. Este timpul care se întoarce în sine, ouroboros. Este forța naturii pe care cavalerul nu o nimicește, ci o supune crucii. Și, în alchimie, este perechea de contrarii din a cărei moarte se nasc Phoenixul și Steaua.

Pe pământul românesc, firul lui trece de la steagul dacilor la balaurul din basme, de la Ordinul lui Sigismund la numele lui Vlad Dracul. Nu e nevoie de o „linie de sânge” ca să-l înțelegem: e suficient să-i citim imaginile cu atenție.

Surse

Related Posts

Propulsat de CookieAdmin